De multă vreme îmi tot propun să nu prea mai citesc, ci să încep mai ales să recitesc. Și am zis să încep (oarecum) cu începutul. Primele cărți de care îmi aduc aminte sunt cele din seria BPT,
Povești nemuritoare (mai ales volumul 5, nu mai știu de ce). Pe urmă au fost
Basmele lui Wilhelm Hauff (de fapt, prelucrări pornind de la
1001 de nopți), sigur
Vrăjitorul din Oz (al lui
Frank Baum). Dar Prichindelul are un loc special în lista asta. Îmi aduc aminte că am împrumutat de nenumărate ori cartea de la bibliotecă ( aflată într-un sat pierdut printre dealurile din Caraș).
E povestea unui copil care seamănă cu desenul de pe copertă, un copil care ajunge vedetă într-un spectacol de circ. Și mă întreb: de ce literatura pentru copii e plină de orfani? Nu am de gând să povestesc cartea, spun că am recitit-o cu mare bucurie, amintindu-mi de copilul care am fost. Sigur orice copil de azi va citi bucuros cartea asta. Și mă gândesc deja cui ar trebui să o dau cadou.
Erich Kastner,
Prichindelul, traducere din germană de Ulvine Alexandru, desene de Horst Lenke, Arthur Retro
Posts
2 comments:
Nu prea am citit povești în copilărie. N-am găsit acasă. Mama și tata aveau doar manuale de liceu. Unele fuseseră traduse din rusește. Pe acelea le-am citit și recitit. Totuși, am dat peste „Muc cel Mic” de Hauff și „Buratino” de un rus. Nu cărțile din copilărie le vreau acum, vreau copilăria toată înapoi :))
eu am citit mai ales cărți imprumutate de la biblioteca din sat. n-am citit ruși, m-am ferit de ei.
Post a Comment