A şaptea parte, dar ce parte!

Dacă aş fi citit cartea asta înainte de a se fi terminat anul, mi-ar fi fost greu să aleg cel mai bun debut din 2010, pentru că Aproape a şaptea parte din lume mi-a plăcut mult de tot. Acum trei ani şi ceva,  când  a apărut concursul lansat de UniCredit, am fost foarte sceptică, mă gândeam că prozatorii bat deja la porţile anumitor edituri, dar şi la poezie e cam la fel. Premianţii de la poezie nu au ajuns niciunul pe lista nominalizaţilor de la Botoşani. Nici n-am citit cronici care să mă convingă de contrariu. Cu romanul lui Cătălin Pavel lucrurile au stat diferit. Marius Chivu l-a trecut pe lista debuturilor notabile din anul trecut, în ancheta făcută de cei de la Cultura, iar cartea a primit şi un premiu la Gala Tinerilor Scriitori.  Când eram eu pe punctul de a citi romanul ăsta, pe blogul lui, Horia Gârbea l-a cam ras.

Mi-am asumat riscul de a fi dezamăgită şi am deschis cartea. M-a captivat de la început. Nu înţeleg de ce Horia Gârbea zice aşa: E un mister de ce autorul a trudit să scrie aproape 300 de pagini fără niciun acroş pentru potenţialul său lector. Având în gând fraza asta, tot aşteptam momentul în care să-mi vină să arunc din mână cartea, dar momentul acela nu  a venit.

Între timp a apărut o cronică a lui Marius Chivu, Viaţa în tren, o cronică în care se spune şi ce-i bine şi ce nu în cartea asta. [Dar nu ştiu de ce se miră că până acum nu s-a vorbit deloc despre acest roman, eu nu mă mir, dar nu mă mir deloc.  Despre Adina Rosetti câţi au scris?].  Nu ştiu dacă pe alocuri Cătălin Pavel le face cu ochiul cititorilor [de aici unele scăderi ale romanului], eu cred că pur şi simplu din când în când a obosit .... tastatura, care e foarte folosită în romanul ăsta, pentru că şi cei doi naratori, Zoran şi Ahar, tot în faţa unor calculatoare[de fapt laptopuri] stau mai mult. Şi schimbă mesaje diverse, fiecare îşi scrie propria poveste. Zoran bântuie prin Europa, trecând dintr-un tren în altul, iar Ahar e undeva prin nordul Africii. Zoran are vreo 50 de ani [poate nici atât], iar Ahar e abia intrat în adolescenţă. Zoran i-ar putea fi tată, dar se pare totuşi că nu îi e.

La un moment dat Zoran se urcă într-un tren şi va calători aşa ani întregi. M-am gândit la Michel Butor, asta şi pentru că eram cumva cu gândul rămas la textualişti, datorită Simfoniei lupului. Marius Chivu face şi el diverse trimiteri la diverse alte cărţi şi cred că asta-i dovada cea mai bună că romanul lui Cătălin Pavel merită citit. Trenul nu e deloc un spaţiu apăsător, ca în La modification/Renunţarea, dimpotrivă e unul protector, un spaţiu în care îţi poţi pune în ordine gândurile. Lumea de afară curge încet în lumea dinăuntru. După un timp nu mai stai în lumea de afară. Stai înăuntru, unde ai colecţia ta de fragmente de lume cu care se poate sta de vorbă, care ar trebui, după ce le ţii mult timp înăuntru, să devină inteligibile, deşi unele din ele rămân nişte blocuri de gheaţă care continuă să desfidă orice familiaritate după ani şi ani. [...] Bărbatul în fond asta făcuse - hotărâse că de acum se opreşte, ca să se gândească la ce s-a întâmplat şi îşi întrerupsese viaţa, întâmplările care veneau mereu.

Uneori trebuie să te opreşti şi să priveşti în urmă, să vezi dacă înţelegi ceva din ce e acolo. Într-o seară, noapte, poate un telefon primit de la Zuleika (sau poate altceva) îl face pe Zoran să vândă tot ce are şi să urce într-un tren. Şi acolo viaţa va avea alta ritm. Sunt sigur de-acum că aici a apărut o dereglare. Azi dimineaţă în Germania cineva s-a suit în tren altcândva decât trebuia. Ai grijă. Z. Dar şi cu Ahar se va întâmpla ceva asemănător şi el tot într-un tren, se pare, va urca într-o zi. Ahar spune poveşti dintr-o lume ciudată pentru noi, dar şi Zoran construieşte un univers la fel de straniu. Pe la începutul romanului găsim un fel de avertisment: Promit că nu voi explica niciodată clar, cu cap şi coadă, cum s-a ajuns aici, cum s-au petrecut lucrurile. Capul şi coada îmi aparţin mie, în exclusivitate. Dar lucrurile nu rămân de neînţeles. La un moment dat, spre final, povestea parcă se clarifică mult prea mult [poate de asta a spus Marius Chivu ce a spus despre acel ochi ce transmite mesaje cititorului?].

Din când în când Zoran mai coboară din tren, odată parcă pentru a salva viaţa unui bătrân, pe numele său Paramo [şi altă trimitere ar fi posibilă pornind de aici]. Nu vă spun care e semnificaţia titlului, el are oricum legătură directă cu schimbul de mesaje dintre Ahar şi Zoran. Nici nu vă spun cum apare Timişoara în cartea asta. Mai zic doar, folosind tot un citat din carte: [...] diferenţa între cărţi şi viaţa noastră este că numai în cărţi lucrurile sunt bine conturate, despărţirile sunt despărţiri, bolile sunt boli, în realitate ele nu sunt aşa bine conturate, ceea ce se compensează prin faptul că moartea este bine conturată în viaţa noastră, este o lovitură de bâtă în burtă care nu poate fi descrisă net de autorii de cărţi, plătiţi mizerabil şi care nu beneficiază de celebritatea jucătorilor de fotbal, ce-i drept. 

Şi pentru că nu vreau să fie aşa de pesimist finalul mai zic: o carte de citit şi de ţinut minte.

Cătălin Pavel, Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010