Nu ştiu exact de ce: sau am ajuns eu în ultimul hal de insensibilitate, sau se întâmplă ceva cu valoarea scriitorilor care iau Nobelul, dar cartea asta nu m-a entuziasmat aşa cum cred că ar fi trebuit să se întâmple, mai bine zis, cum mi-aş fi dorit. Dacă mă uit pe lista laureaţilor, îmi dau seama că de multe ori prefer lista alternativă, propusă de Laurenţiu Ulici. Dar asta ar fi altă discuţie, pentru alte vremuri.
Peştişorul de aur e un roman bun, desigur. Se citeşte cu plăcere. Dar m-am tot gândit ce m-a nemulţumit de fapt. Cred că e prea simplă povestea, un singur personaj, Laila, e urmărit mereu. Nu-s ruperi de ritm, construcţia nu-i complicată. Dar e o poveste, asta-i important. Am citit cartea acum vreo două luni şi încă n-am uitat-o. [Nu o să spun despre de-i vorba în romanul ăsta, pentru că Andra Grarup l-a povestit foarte pe scurt, evident, pe blogul ei. ]
Aşa că eu nu o să zic precum Hakim (parcă el era): Romanele sunt un rahat. Nu găseşti nimic în ele, nici adevăr, nici minciună, doar vorbe în vânt. Ba dimpotrivă, îmi vine să repet vorbele lui Ioan Groşan care spunea cam aşa: dacă ai o poveste nu te uită lumea, dacă nu, te ţine minte, eventual, vreo femeie care te-a iubit în taină.
Iar Le Clezio are şi stil, nu doar poveste. Cu o concluzie simplă: trebuie să ştii de unde vii, dacă vrei să supravieţuieşti. Uneori ce spune te pune pe gânduri: Înţelesesem că nu Martial sau Abel sau Zohra ori domnul Delahaye sunt periculoşi, ci victimele lor, pentru că ele acceptă. Şi mai ales: Am înţeles că, dacă oamenii au de ales între tine şi fericirea lor, nu te vor alege pe tine.
Toate personajele sunt nişte marginali, fie că-s negri, magrebieni, ţigani. Locuiesc prin subterane, prin cartiere rău famate, cântă la metrou, lucrează la groapa de gunoi, unde poţi găsi multe lucruri neaşteptate, de exemplu cărţi. Citeam ce-mi pica în mână: mi se părea că în acel infern al resturilor cuvintele nu mai au aceeaşi valoare. Erau mai puternice, mai trainice, [mărturiseşte Laila pe undeva]. De fapt, cărţile şi muzica par a fi singura salvare [cel puţin pentru unii].
Şi m-am întristat când am văzut că singura persoană care-şi vinde copilul vorbea româneşte. Sigur nu e vina lui Le Clezio. Dar m-a deranjat pe alocuri uşoara propagandă de stânga, de fapt m-a deranjat trasul de mânecă, nu care cumva să nu pricep. De fapt, în cartea asta cei săraci nu-s neapărat buni, dar cei bogaţi sunt cam răi, sau au gânduri ascunse [ceea ce e cam acelaşi lucru].
Nu-mi dau seama ce loc ocupă romanul ăsta printre celelalte scrise de Le Clezio. Şi nici nu-mi dau seama exact care e valoarea lui ca prozator. Cred că va trebui să caut procesu' acela verbal, pentru a mă lămuri în ceea ce-l priveşte.
J.M.G. Le Clézio, Peştişorul de aur, traducere de Claudiu Komartin, Art, 2009
Peştişorul de aur e un roman bun, desigur. Se citeşte cu plăcere. Dar m-am tot gândit ce m-a nemulţumit de fapt. Cred că e prea simplă povestea, un singur personaj, Laila, e urmărit mereu. Nu-s ruperi de ritm, construcţia nu-i complicată. Dar e o poveste, asta-i important. Am citit cartea acum vreo două luni şi încă n-am uitat-o. [Nu o să spun despre de-i vorba în romanul ăsta, pentru că Andra Grarup l-a povestit foarte pe scurt, evident, pe blogul ei. ]
Aşa că eu nu o să zic precum Hakim (parcă el era): Romanele sunt un rahat. Nu găseşti nimic în ele, nici adevăr, nici minciună, doar vorbe în vânt. Ba dimpotrivă, îmi vine să repet vorbele lui Ioan Groşan care spunea cam aşa: dacă ai o poveste nu te uită lumea, dacă nu, te ţine minte, eventual, vreo femeie care te-a iubit în taină.
Iar Le Clezio are şi stil, nu doar poveste. Cu o concluzie simplă: trebuie să ştii de unde vii, dacă vrei să supravieţuieşti. Uneori ce spune te pune pe gânduri: Înţelesesem că nu Martial sau Abel sau Zohra ori domnul Delahaye sunt periculoşi, ci victimele lor, pentru că ele acceptă. Şi mai ales: Am înţeles că, dacă oamenii au de ales între tine şi fericirea lor, nu te vor alege pe tine.
Toate personajele sunt nişte marginali, fie că-s negri, magrebieni, ţigani. Locuiesc prin subterane, prin cartiere rău famate, cântă la metrou, lucrează la groapa de gunoi, unde poţi găsi multe lucruri neaşteptate, de exemplu cărţi. Citeam ce-mi pica în mână: mi se părea că în acel infern al resturilor cuvintele nu mai au aceeaşi valoare. Erau mai puternice, mai trainice, [mărturiseşte Laila pe undeva]. De fapt, cărţile şi muzica par a fi singura salvare [cel puţin pentru unii].
Şi m-am întristat când am văzut că singura persoană care-şi vinde copilul vorbea româneşte. Sigur nu e vina lui Le Clezio. Dar m-a deranjat pe alocuri uşoara propagandă de stânga, de fapt m-a deranjat trasul de mânecă, nu care cumva să nu pricep. De fapt, în cartea asta cei săraci nu-s neapărat buni, dar cei bogaţi sunt cam răi, sau au gânduri ascunse [ceea ce e cam acelaşi lucru].
Nu-mi dau seama ce loc ocupă romanul ăsta printre celelalte scrise de Le Clezio. Şi nici nu-mi dau seama exact care e valoarea lui ca prozator. Cred că va trebui să caut procesu' acela verbal, pentru a mă lămuri în ceea ce-l priveşte.
J.M.G. Le Clézio, Peştişorul de aur, traducere de Claudiu Komartin, Art, 2009
Posts
4 comments:
le clezio de stinga? la gauche caviar peut-être...apreciez mult mai mult un russell banks, nu neaparat pentru radicalitatea lui, ci pentru originalitatea universului romanesc. lui le clezio ii reprosez ceea ce ii reprosez si intregii literaturi franceze contemporane: ca in spatele unei fatade respectabile e de fapt un mare vid.
Proces-verbal e misto, dar si so sixties. Mai bine "Cautatorul de aur", cartea lui cea mai frumoasa (n-are legatura cu Pestisorul... :D)
@raluca - pai nu-i asa toata stanga? is plini de bani si pretind ca nu pot dormi de grija prostimii. cat despre literatura franceza... si eu cred tot cam ce crezi tu
@mihai iovanel - o sa caut si aurul acela :)
:)) hah
Post a Comment