Broderii pe lângă text

Nu poţi începe oricum o povestire. Dar nici nu poţi să te apropii oricum de o carte, aş zice. Şi mă refer la Medgidia lui Cristian Teodorescu. Am rezistat tentaţiei de a fugi la librărie imediat ce a apărut. Şi am tot amânat cumpărarea ei, până ieri, când mi-am dat seama că aproape nu se mai găseşte. Încă nu ma citit-o, dar sper că voi reuşi asta săptămâna viitoare.

Abia aştept să aflu tot ce a făcut Haikis [sigur apare şi pe acolo, nu s-ar putea fără el] şi ai lui. Doar ne cunoaştem de ceva vreme. Cristian Teodorescu a făcut exact ce a făcut personajul din Scena din baie [minus episodul final]: a rescris toate cărţile anterioare. Dar până la urmă nu asta face orice scriitor: scrie şi rescrie aceeaşi carte? Răspunsul ar fi: uneori da, alterori nu. Dacă îmi aduc bine aminte în Desant '83 [ce vremuri, şi ce antologie!], Cristian Teodorescu a publicat o proză care apoi a fost inclusă în "Tainele inimei", iar pe Mina P. am reîntâlnit-o în Maestrul de lumini.

Întotdeauna Cristian Teodorescu a scris aparent simplu, lăsând impresia că nu inovează, ceea ce e o iluzie, altfel n-ar fi reuşit să scrie o carte care e şi roman şi culegere de povestiri în acelaşi timp [e dintr-o cronică recentă ideea asta, o s-o caut şi o să pun linkul]. A lăsat mereu senzaţia că scrie şi pentru cititorii obişnuiţi [la urma urmelor de ce să nu citească şi manichiuristele?], nu doar pentru cei care căutau/caută rafinamente tehnice, construcţii complicate, teoretizări. Şi totuşi:

Spre deosebire de Mina P. eu nu-mi pot permite să scriu despre orice şi oricum. Ar însemna să mă desfiinţez cu bună ştiinţă dacă aş scrie de exemplu: În sfârşit, cumpărat mobilă de sufragerie. Am transportat-o cu particulari. Ne-au cerut banii înainte etc. Sau dacă aş da de înţeles că Mina P. sunt eu şi aş avea naivitatea să cred una ca asta. Nu, stimat cititor, eu sunt autorul, o instituţie care nu răspunde de faptele salariaţilor săi în afara orelor de program.

Revenind la târgul de provincie, oraşul acelor povestiri şi nu numai, trebuie să spun că m-am întrebat o vreme care o fi, până când, citind mai mult, mi-am dat seama că e vorba de Medgidia. Şi apare în toate cărţile, uneori mai discret. Dacă mă gândesc bine, din Povestiri din lumea nouă de neuitat e domnul Ciofu:

Pentru asta era bun balansoarul: când îl încerca dorul după mulţumirea dinainte, se ducea în garaj, se aşeza pe balansoar şi începea să se legene, cu gândul la teleconferinţele de odinioară când zicea, tremurând, „am înţeles, să trăiţi!”. După care îşi lua subordonaţii la refec şi ăştia începeau să tremure de frica lui. Şi ce frică le era, mamă! Ce frică!

Iar Îngerul la benzinărie* e la rândul lui un volum foarte bun, unul de povestiri. Măcar Regele şi Surorile ar trebui citite de cei care n-au fost curioşi până acum. Când am citit cartea, am zis că e cea mai bună din cele publicate până atunci de Cristian Teodorescu. Aşa că, o să citesc Medgidia, aşteptările sunt mari, iar concurenţa e pe măsură.
-------

* poveşti despre singura şansă a omului obişnuit