Premiile Radio România Cultural

poezie: Dan Coman, Dicţionarul Mara, Cartier
proză: Florin Constantin Pavlovici, Frica şi pânda, Editura MLR

Au fost 11 categorii, lista completă aici.

Nu ştiu cum se face dar uneori, anumite premii trec neobservate. La sfârşitul lui 2009, Academia a dat premiile pentru 2007. Pentru cei care n-au aflat încă [n-am văzut ştirea decât pe site-ul oficial], spun doar atât:

poezie: Nichita Danilov, Centura de castitate
proză: Horia Ursu, Asediul Vienei

PdS 42

Ascunse printre amintirile mele, poeziile astea păreau a fi una singură. N-am putut uita niciodată toate gândurile ascunse în spatele acestor cuvinte. De fapt nu-s ascunse, că-s spuse pe faţă. Aşa că zilele astea am luat la rând volumele de poezii ale lui Mircea Dinescu, până am dat de ele. Şi m-am gândit şi la volumul care o să-i apară anul ăsta, prin vară [cel puţin aşa l-am auzit eu zicând la tv, într-o zi în care tocmai treceam pe lângă unul care mai şi funcţiona].


Mircea Dinescu
Buldozerul*

La ce folosesc prietenii
cînd plictisit într-o dimineaţă deschizi butoanele aragazului
să încălzeşti ceaiul
şi cu chibritul în mînă
ezitînd
te joci dintr-odată cu moartea?
Ei opun totdeauna cancerului o pungă cu portocale
ei sînt dispuşi multă vreme să te vorbească de bine
sparg cîteodata un pahar în amintirea ta
îţi donează 100 de grame de sînge
pe care ţi-l vor scoate-n obraz la prima beţie
îţi pierd imaginea într-un lan de trestii de zahăr
pînă cancerul se dovedeşte a nu fi cancer
şi mirarea se schimbă în dezamăgire
şi însănatoşirea incepe să ţi se pară dubioasă şi de prost gust
şi tot ce te va mai mişca de aici înainte
ce te va mişca într-adevăr
nu va fi nici bătaia ceasului
nici muzica
nici libertatea
ci doar buldozerul
care îţi mişcă scaunul


Indulgenţă de iarnă**

Fereşte-mă Doamne de cei ce-mi vor binele
de băieţii simpatici
dispuşi oricînd la o turnătorie voioasă
de preotul cu magnetofonul sub sutană
de plapuma sub care nu poţi intra fără să dai bună seara
de dictatorii încurcaţi în strunele harfei
de cei supăraţi pe propriile lor popoare
acum cînd se-apropie iarna
şi n-avem nici ziduri înalte
nici gîşte pe Capitoliu
doar mari provizii de îngăduinţă şi spaimă

---------
* din volumul La dispoziţia dumneavoastră (1979)
**din Democraţia naturii(1982)

Broderii pe lângă text

Nu poţi începe oricum o povestire. Dar nici nu poţi să te apropii oricum de o carte, aş zice. Şi mă refer la Medgidia lui Cristian Teodorescu. Am rezistat tentaţiei de a fugi la librărie imediat ce a apărut. Şi am tot amânat cumpărarea ei, până ieri, când mi-am dat seama că aproape nu se mai găseşte. Încă nu ma citit-o, dar sper că voi reuşi asta săptămâna viitoare.

Abia aştept să aflu tot ce a făcut Haikis [sigur apare şi pe acolo, nu s-ar putea fără el] şi ai lui. Doar ne cunoaştem de ceva vreme. Cristian Teodorescu a făcut exact ce a făcut personajul din Scena din baie [minus episodul final]: a rescris toate cărţile anterioare. Dar până la urmă nu asta face orice scriitor: scrie şi rescrie aceeaşi carte? Răspunsul ar fi: uneori da, alterori nu. Dacă îmi aduc bine aminte în Desant '83 [ce vremuri, şi ce antologie!], Cristian Teodorescu a publicat o proză care apoi a fost inclusă în "Tainele inimei", iar pe Mina P. am reîntâlnit-o în Maestrul de lumini.

Întotdeauna Cristian Teodorescu a scris aparent simplu, lăsând impresia că nu inovează, ceea ce e o iluzie, altfel n-ar fi reuşit să scrie o carte care e şi roman şi culegere de povestiri în acelaşi timp [e dintr-o cronică recentă ideea asta, o s-o caut şi o să pun linkul]. A lăsat mereu senzaţia că scrie şi pentru cititorii obişnuiţi [la urma urmelor de ce să nu citească şi manichiuristele?], nu doar pentru cei care căutau/caută rafinamente tehnice, construcţii complicate, teoretizări. Şi totuşi:

Spre deosebire de Mina P. eu nu-mi pot permite să scriu despre orice şi oricum. Ar însemna să mă desfiinţez cu bună ştiinţă dacă aş scrie de exemplu: În sfârşit, cumpărat mobilă de sufragerie. Am transportat-o cu particulari. Ne-au cerut banii înainte etc. Sau dacă aş da de înţeles că Mina P. sunt eu şi aş avea naivitatea să cred una ca asta. Nu, stimat cititor, eu sunt autorul, o instituţie care nu răspunde de faptele salariaţilor săi în afara orelor de program.

Revenind la târgul de provincie, oraşul acelor povestiri şi nu numai, trebuie să spun că m-am întrebat o vreme care o fi, până când, citind mai mult, mi-am dat seama că e vorba de Medgidia. Şi apare în toate cărţile, uneori mai discret. Dacă mă gândesc bine, din Povestiri din lumea nouă de neuitat e domnul Ciofu:

Pentru asta era bun balansoarul: când îl încerca dorul după mulţumirea dinainte, se ducea în garaj, se aşeza pe balansoar şi începea să se legene, cu gândul la teleconferinţele de odinioară când zicea, tremurând, „am înţeles, să trăiţi!”. După care îşi lua subordonaţii la refec şi ăştia începeau să tremure de frica lui. Şi ce frică le era, mamă! Ce frică!

Iar Îngerul la benzinărie* e la rândul lui un volum foarte bun, unul de povestiri. Măcar Regele şi Surorile ar trebui citite de cei care n-au fost curioşi până acum. Când am citit cartea, am zis că e cea mai bună din cele publicate până atunci de Cristian Teodorescu. Aşa că, o să citesc Medgidia, aşteptările sunt mari, iar concurenţa e pe măsură.
-------

* poveşti despre singura şansă a omului obişnuit

Amintiri din 2008

Of! Şi ziceam că acum voi fi în stare, dar tot nu pot. Voiam să spun ceva despre Cosmin Lungu. Dar ce să zic? În Orizont, în primul număr din acest an, o să găsiţi ultimul interviu pe care l-a făcut. Şi mi se pare nedrept [când ajung prin Cărtureşti] să văd că zidurile alea par neschimbate. Aş vrea să fi apărut vreo crăpătură, vreo urmă de igrasie pe undeva.

Imaginile astea sunt din 2008, de la Street Delivery. N-am altele cu el [sunt din seara aceea în care noi toţi cei adunaţi acolo am fi dat oricât pentru cartea lui Marcel Tolcea şi pentru tabloul Alinei Slimovschi. Dar cei sunaţi - aleşi la întâmplare din cartea de telefon - au răspuns simplu: nu!]

Aşa că nu ştiu ce să zic, priviţi şi acultaţi: Marcel Tolcea şi a sa Bicicletă Van Gogh. Şi poate într-o zi voi putea spune şi altceva. Oraşul ăsta e mult mai trist fără Cosmin. Dar va trebui să ne descurcăm singuri pe mai departe.

--------------

30 iunie 2009
cred că ultima apariţie publică, decernarea Premiului de Excelenţă acordat de Austrian Airlines

PdS 41

Şi pentru că Ionuca a fost atât de încântată de Noaptea de poezie de la Institutul Francez, am ales pds-ul de azi influenţată de tot ce mi-a povestit. În ultima vreme am convins două persoane să citească şi poezie [contemporană şi autohtonă] şi sper să mai corup câteva [cu timpul].

Ioan Es. Pop
olteţului 15, camera 305

1. ca o amară, mare pasăre marină
nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti din
strada olteţului 15.

aici nu stau decât doar cei ca noi. aici
viaţa se bea şi moartea se uită.

şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu
cine şi când şi la ce.
doar vântul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme
dinspre câmpiile catalaunice.

când urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te

întâmpine pă-

duchele de san-jose, e paznic aici, o să ţi se gudure la
picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec

apa, uşa

e-nchisă, ăştia mă lasă mai tot timpul afară, m-au întemniţat

afară;
tu nu-l crede, amice, tu nu ştii, a venit ieri administratorul
l-a făcut şef peste tot palierul, el e cel care cârmuieşte

acum

camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele

s-au tras

şi a rămas încremenită aici, la etajul trei.
deci plăteşte-i, amice, el e cârmaciul, se clatină mereu
ca-n vechime când vasul sălta peste ape.
iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el când înjură
se roagă. aşa cum fac toţi aici.
aşa ai să faci şi tu curând.

aici nu stau decât doar cei ca noi.
aici viaţa se bea şi moartea se uită.

numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,
zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă
ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.

dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o
cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi
numai noi şi atât.

aici nu stau decât doar cei ca noi.
aici viaţa se bea şi moartea se uită.

---
De ceva vreme tot am vrut să aleg o poezie a lui Ioan Es. Pop pentru pds. Şi am vrut apoi să pun pe blog şi o scurtă înregistrare făcută pe la începutul lui decembrie, când şi-a lansat ediţia nouă din Ieudul fără ieşire. Dar înregistarea nu e de cea mai bună calitate şi am amânat, azi m-am răzgândit [şi la minutul 1 şi ceva o să citească o poezie, apărută cândva pe masa-pustie, într-un fel de pdv al lui Cristian Sîrb].

Lecturi de la Institutul Blecher, ediţia III (XI)

Şi pentru că în loc de 8 ore cu trenul acum se fac 12, n-am avut eu puterea să plec la Bucureşti, după cum v-am mai spus, pentru că am mai spus câte ceva despre ediţia III (XI) aici. Dar, spre marea mea bucurie, am primit de la Andra Rotaru şi poze, şi câteva înregistrări. Iată dovada:

Gabriel Daliş, Din depărtare (textele pot fi citite pe blogul oficial al clubului de lectură)



Marin Mălaicu Hondrari, Apropierea (fragment) (textul aici)

I


II

Am stat un pic şi am aşteptat să apară mai întâi întreaga poveste pe blogul oficial. Eu nu povestesc mai mult, deşi am supus-o pe Andra unui interogatoriu feroce. Dar am hotărât că e mai bine să par egoistă şi să nu spun nimic. Spun doar că cei care stau în Bucureşti ar trebui să treacă miercuri seara, pe la 6 trecute fix (mai spre 6.30) prin Sala Oglinzilor de la USR. Se întâmplă întotdeauna câte ceva interesant.

Athanor

Norocul meu că-mi place mişcarea şi-s încă la o vârstă care îmi permite să mă mişc, să fac genoflexiuni, să mă caţăr. Şi-mi place să cotrobăi prin cotloane, nu doar prin magazinele de antichităţi, dar şi prin librării. Şi aşa prin cotrobăit, căţărat, genoflexiuni, descopăr uneori lucruri interesante. Acum am dat peste Athanor, numărul 2. Caietele Fundaţiei "Gellu Naum". Nu ştiu exact când a apărut, cred totuşi că nu de foarte mult timp.

Şi într-un număr recent din Manuscriptum am găsit destule pagini dedicate lui Gellu Naum. Erau şi acolo facsimilate câteva scrisori. Nu ştiu, uneori mi se pare o impietate să citesc aşa ceva. De asta nici n-am fost în stare să citesc Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Poate greşesc, dar am senzaţia că n-am voie să cotrobăi prin vieţile altora.

Au băgat spaima-n scriitori, şi nu numai

Nu în 1952 a început totul, ci mai devreme. Dar în volumul ăsta e de citit nu doar dactilograma şedinţei din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România, cu scopul prelucrării documentelor de partid privind devierea de dreapta a mişcării comuniste, ci şi capitolul scris de Marius Oprea: Securitatea în scenariile epurărilor staliniste [contextualizează întreaga poveste foarte bine, pentru noi, cei de azi, care nu ştim cum au fost anii 50]. Şi ca să pricepem mai bine cum au stat lucrurile, mai e şi un scurt capitol în care-s incluse articole din presă şi din volume referitoare la evenimentul politic din 1952.

Nu ştiu ce să spun mai întâi. Aş spune că e o lectură necesară, incomodă, terifiantă pe alocuri, dar şi involuntar hazlie [ajung unii să spună nişte prostii....De exemplu, V.Em. Galan spune la un moment dat: Nu iubim îndeajuns operele tovarăşului Stalin şi un scriitor care nu iubeşte îndeajuns operele tovarăşului Stalin nu poate scrie bine.]

În întreaga ţară (în universităţi, şcoli, uzine etc.) se discută aceste documente de partid (cele care demascau devierea de dreapta şi împăciuitorismul. E vorba de anihilarea, de către Dej, a rivalilor săi: Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Şi dacă se întâmpla în toată ţara, scriitorii nu puteau rămâne mai prejos, că doar şi eu erau ţara, deşi tovarăşul Dej [şi Gheorghe Gheorghiu evident ] le-a atras atenţia că scriitorii sunt în urma vieţii.

O să trec aici câteva însemnări pe care le-am făcut direct pe carte, dar şi câteva citate.

• n-am ştiut că şi scriitorii au avut de îndeplinit planuri cincinale
• literatura noastră e idilică pentru că scriitorii nu cunosc viaţa de la noi, o cunosc doar din Scînteia, nu din realitatea vieţii de teren
• există foarte puţine poezii despre lupta de clasă de la noi
  
• legătura creatorilor cu viaţa, legătură a cărei lipsă se resimte puternic, trebuie făcută în două feluri: în primul rând prin cunoaşterea vieţii în mod concret în uzine, pe şantiere, şi în al doilea rând în acelaşi timp şi prin studierea aprofundată a transformărilor care se petrec în ţara noastră, pe drumul construirii socialismului.
  
• literatura care nu serveşte idealurilor partidului nu are sens, nici valoare
  
• banii Fondului literar nu trebuie daţi scriitorilor care nu reflectă, în operele lor, transformările din societatea românească, autorii care nu iubesc noua ideologie nu trebuie ajutaţi doar pentru că sunt buni traducători (e atacat direct Lucian Blaga)
  
• Maria Banuş promite că va învăţa limba rusă, pentru a cunoaşte politica sovietică (implicit scrierile lui Lenin, Stalin)
  
• Scriitorii nu au voie să iubească ceea ce nu iubeşte poporul, adică arta formalistă/burgheză
• e preamărit modelul literaturii sovietice
• în "Viaţa românească" a fost prezentat negativ un poem care ar fi trebuit lăudat pentru că servea noua ideologie
• fiecare vorbitor îşi face spre final autocritica; deşi nicunul nu ştie exact ce înseamnă deviere de dreapta sau împăciuitorism
  
• rolul artei: „datoria noastră este să creăm cît mai multe şi cît mai bune opere de artă şi literatură, ca să mobilizăm masele în acest avînt creator, să creştem vigilenţa revoluţionară combativă".(Mihai Novicov)
  
• - eroul de tip nou: „Care este conţinutul sufletesc al eroului de tip nou? Acesta este lupta pentru construirea socialismului, dorinţa de a participa la această luptă şi fără a te identifica cu ea e greu să realizezi ceva.”( Novicov)
  
• mulţi autori îşi ratează cărţile pentru că nu cunosc lupta de clasă
• Eusebiu Camilar: „Am scris proaspăt un roman "Măicuţa", pe care-l consider o jale. A căzut pentru că n’am văzut lucrurile destul de bine. (...) Nu pot spune că sînt incult din punct de vedere al culturii marxiste, politice. Citesc mult. Dar nu suficient.(...) Pe urmă, am împăciuitorisme(ex. nuvela "Întîmplări din Hodora"- greşelile au fost corectate de editură)
• Aurel Mihale: „Vreau să arăt că eu cred că e just că în romanul pe care l-am terminat, "Ogoare noi", se observă influenţa devierii de dreapta. Eu cred că trebuie să fac ca toate aceste lucruri pe care le-am făcut îndeosebi în jurul reformei băneşti şi care constituie un material destul de bogat, să reflecte aceste realităţi din viaţa noastră”.

• Petru Dumitriu îl laudă pe Sadoveanu pentru felul în care s-a pus în slujba noii ideologii , şi subliniază că multe greşeli se datorează izolării, iar el a scris mult mai bine după ce a participat la diverse şedinte, la întâlniri în care s-a dezbătut noua ideologie

Ce e dezamăgitor e că niciunul nu încearcă în vreun fel să aibă un strop de demnitate. Şi de aceea nu prea am respect pentru ei, fie că-i cheamă Marin Preda, Petru Dumitriu, sau Nina Cassian şi Maria Banuş. Sigur, erau anii 50, dar anii 50 au fost şi în Polonia şi în Ungaria şi peste tot.

***Reconstituiri necesare. Şedinţa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România. Ediţie îngrijită, note critice, bibliografie de Mihaela Cristea. Prefaţă de Marius Oprea, Iaşi, Polirom, 2005

PdS 40

Uneori lucrurile se leagă de la sine. Pentru azi am ales un poet la care ţin mult, şi o poezie pe care am vrut de ceva vreme să o trec aici [am şi povestit despre lansarea antologiei în care a apărut, Manifest. 20 rEvoluţie. ] Şi tocmai într-o zi de 6 martie parcă poezia asta sună altfel. Am ales-o şi cu gândul la Marius Oprea, într-un fel i-o dedic. Şi sper că va continua, pentru că, din câte ştiu eu, nu a abandonat niciodată.

Ion Monoran
***

Când nu-ţi mai rămâne altceva de făcut
aduni toate cuvintele care-ţi vin pe limbă
şi începi să vorbeşti despre libertate.
Atâta timp cât poemele despre libertate
rămân întotdeauna neterminate
nu-ţi rămâne altceva de făcut
decât să continui ceea ce ai început
atât cât te ţin puterile
fiind încredinţat că după tine
se vor găsi alţi şi alţi continuatori
care probabil că vor reuşi să spună lucrurilor pe nume
mult mai răspicat decât ai făcut-o tu.

Amalgam

Întreb şi eu, că ora-i numai bună: de ce apar reviste literare dacă oricum nu le poţi găsi? Aş putea să pun aceeaşi întrebare şi despre cărţi, dar azi am o problemă cu revistele. Aş citi şi eu unele articole.

De exemplu, zilele trecute am dat peste unele numere mai vechi din Contrapunct. Unul îi era dedicat lui Constant Tonegaru, şi nu erau doar articole despre el ci şi documente, fotografii şi o autobiografie halucinantă, dar tipică pentru anii 50. Un alt număr era dedicat literaturii norvegiene, altul literaturii din Belgia. Pe undeva am dat peste un interviu cu Charles Simic, plus traduceri şi altele.

Sigur citesc mai rar reviste literare, mai rar decât acum câţiva ani. Nu întotdeauna din vina mea. Revistele ar trebui să ajungă la potenţialii cititori. Dar dacă cei din redacţii nu se revoltă, nu ştiu de ce mi-ar păsa mie. [Deşi uneori îmi pasă.] M-am gândit la toate astea azi, când Criz a pus o întrebare delicată: Tu când ai renunţat la citit?

Sentic

Invitaţia a sunat aşa: Luni, 1 martie, de la ora 18 va avea loc la Librăria Humanitas ("Joc secund") lansarea volumului Sentic (ed. Vinea, 2009). Vor vorbi: Cornel Ungureanu şi Eugen Bunaru.

Câteva poze:

şi o poezie:

Vezi mai multe video din Evenimente

şi cărţile:

[

                                                                                              ]* 

---------

*teoretic, aici ar trebui să scriu eu cum a fost, poate mâine [nu mai zic nimic,  a spus Moni Stănilă cam ce era de zis].