Şvabii

Am citit undeva că se va traduce şi la noi Atemschaukel, cel mai recent roman al Hertei Müller, se bat două edituri pe el [a câştigat Humanitasu'], uite aşa se vede ce bun e un Nobel la casa omului. Pe mine mă interesează în mod desosebit cartea asta, pentru că e o poveste cu deportări. [Aici puteţi citi un fragment în engleză.]

N-am în familie nici saşi, nici şvabi, dar am rude care au fost în Bărăgan [despre care eu la şcoală am învăţat că era un adevărat paradis, un grânar de neegalat şi alte tâmpenii]. Despre deportările în Bărăgan am aflat târziu, când eram eu mică se vorbea în şoaptă despre subiectul ăsta. Mai târziu am aflat că şvabii au fost deportaţi şi mai devreme, înainte de terminarea războiului, cred că am început să mă lămuresc cu adevărat abia când am citit un volum coordonat de Smaranda Vultur: Germanii din Banat prin povestirile lor.

Câteva fragmente [din interviuri diferite]:

„De ce v-au deportat? – Nu ştiu. Odată am fost chemaţi la Caransebeş, jos la primărie, în Caransebeşul Nou, şi ne-o întrebat unde ne-am născut, ne-o cerut buletinul şi toate, şi pe urmă, odată – o fost o iarnă grea atunci - odată s-or oprit nişte maşini, şi o venit şeful de post şi ne-o luat. Ne-o dus la post în Caransebeşul Nou, pe mine şi pe tata.(…) şi pe urmă ne-o luat şi ne-o dus până la Lugoj. Ne-o cărat cu camioane până în Lugoj, şi de acolo ne-o băgat în vagoane de vite.(…)Douăzeci şi şapte de zile am fost în tren. Câteodată deschidea uşa şi ne dădea ori ceai – dar ăsta nu era nici dulce, nici acru…şi o dată o dat nişte supă. Dar, până n-am plecat, mama ne-a dat mâncare, o venit şi ne-o dat, că noi n-am fost pregătiţi că ne ia. Nimeni nu a ştiut asta, tata o venit, şi ne-o luat. Aici într-o noapte au ridicat oamenii.” 

„Ruşii ne-au spus că armata română le-a făcut mari probleme şi pagube. Că noi plătim pentru ce a făcut armata română.”

„Şi în Donbas, cum am ajuns am fost daţi jos din vagoane, a trebuit să aşteptăm mult până am fost încolonaţi, şi am pornit, am ajuns la barăci. Podeaua era din lut, era iarnă, frig; fără pături fără nimic ne-am dezbrăcat paltonul, unul l-am aşezat sub noi, cu altul ne încălzeam câte doi. Cu mâncarea era foarte greu, pentru că de obicei ne dădeau supă de varză sau castraveţi fără prea multă grăsime, ne-au dat mei fiert şi carne din conserve, aproximativ o lingură de carne."

„Vă amintiţi numele unui gardian mai omenos?”; răspunde unul dintre deportaţi răspunde fără a sta pe gânduri: „N-au existat gardieni omenoşi."

Am citit şi un roman pe tema asta, scris de un şvab bănăţean, Ştefan Ehling. N-a fost printre cei deportaţi pentru că era mic de tot pe atunci. Cartea e deci ficţiune, deşi porneşte de la fapte reale. E un roman aluvionar, are peste cinci sute de pagini, unele poveşti ar fi putut să lipsească, dar una peste alta cartea se citeşte uşor, şi o poveste principală tot are: o poveste de dragoste între doi foşti colegi de liceu care-s deportaţi în acelaşi timp. În romanul lui Ştefan Ehling politrucii, gardienii par a fi buni şi răi în acelaşi timp. 

Dar în lagăr oamenii mor, uneori din cauza unor boli, alteori în urma unor accidente stupide. La Donbas cei care mureau erau duşi la mormânt într-un sicriu, dar sicriul era adus înapoi. Pentru ca ipocrizia să fie maximă, li se repetă de mai multe ori că nu sunt deţinuţi, nici prizonieri, ei doar trebuie să ajute Marea Soră de la Răsărit să revină la bunăstarea şi fericirea de dinainte de agresiunea hitleristă. Vor lucra într-un sovhoz numit patriotic Zorii socialismului. Intenţia ruşilor era de a-i reeduca, de a face din ei agenţi ai colectivizării, emisari ai Lumii Noi; odată reveniţi în Banat, ei ar fi trebuit să contribuie la cooperativizarea agriculturii, devenind un fel de exemplu pentru cei rămaşi acasă. De mai multe ori Ehling pune semnul egal între nazism şi comunism. Ruşii obişnuiţi nu par mai fericiţi decât nemţii din lagăr. Iar cei din lagăr vor afla ce s-a întâmplat în lagărele naziste, vor vedea diverse documentare şi se vor gândi şi la soarta lor, dar şi la suferinţele evreilor, cu care se vor simţi într-un fel solidari. 

Am citit cartea şi pentru a afla cum era Banatul acela, care azi nu mai există. Şi sigur am privit diferit clădirea Poştei după ce am citit cartea asta. Pentru că acolo au fost duşi toţi şvabii care urmau să fie deportaţi [şi au fost deportaţi toţi cei care aveau cel puţin 17 ani, nu conta dacă făcuseră sau nu politică; aşa că erau acolo şvabi care îl urau sincer pe Hitler]: „În sala mare a Poştei din Timişoara nu-i văzusem pe Huss, pe Scharf şi pe mulţi alţii dintre colegii noştri. Poate că se află şi ei pe undeva, în trenul nostru sau vor fi fost încărcaţi în alte trenuri. Nu cred că a scăpat vreunul de deportare, afară de Eleonore Grumbach, pe care tatăl ei, avocatul a măritat-o la timp cu un român. Cred că cineva îi spusese la timp ce ni se pregăteşte nouă, etnicilor germani. Şi tata auzise că prin gara Timişoara trecuseră, pe la sfârşitul lui decembrie, nişte trenuri de marfă, încărcate cu şvabi din Iugoslavia. Unii vor fi aflat despre aceste trenuri şi reuşiră să se ascundă, ca să scape de deportare. Cred însă că foarte puţini au reuşit să se ascundă bine. Sunt convins că aproape toţi colegii noştri sunt în drum spre Răsărit.”

Nu cred că romanul poate fi găsit în alte locuri, l-am văzut doar în câteva librării timişorene. Cred că e  mai mult o carte de interes local [dacă ar fi fost tăiate nişte pagini, dacă romanul ar fi fost puţin scuturat de balast ar fi fost alta situaţia], e o poveste, una posibilă. Dar sper că adevărul celor întâmplate atunci poate fi căutat/găsit în cărţile de istorie, acolo i-ar fi locul, nu în literatură. 

Ştefan Ehling, Martha, Marineasa, 2008