Poemul de sâmbătă 29

În unele zile am senzaţia că gata, s-a terminat jocul, s-au terminat poeziile [am şi eu uneori nişte idei, că mă-ntreb de unde-mi vin], pe urmă îmi dau seama că-s aşa multe cele  care-mi plac încât ar trebui să fie un pds pentru fiecare zi. Pentru azi, la baraj au ajuns două poezii, dar azi trec aici numai una, cealaltă rămâne pe săptămâna viitoare. Am ales una a lui Ştefan Bănulescu, el nu e în primul rând poet, deşi, dacă mă gândesc la proza pe care a scris-o, s-ar putea să fie. Cântece de câmpie încheie Iarna bărbaţilor, sunt un fel de ecouri  târzii ale prozelor sale. Trec aici poezia de deschidere, pe care la un moment dat o ştiam pe dinafară. Trebuie să recunosc însă că pentru mine poezia începe mai ales cu căutarea, adică peste primele versuri am sărit adeseori.

Ştefan Bănulescu
Omul din nisipuri

Nisip alb, nisip întins,
Zi şi noapte ai tot nins.
Şi mi-am pierdut urmele,
Ca mocanul, turmele.
Vine Crivăţul, le scurmă,
Sunt sărac de n-am nici urmă.

Urmele zboară la nori
După cârdele de ciori.

Caut unde-am fost - şi plec,
Şi pe lângă mine trec.
Frică mi-e, şi mi-e ruşine,
Am să mă lovesc de mine,
Ziua, în amiaza mare,
Pe câmpul întins la soare.

Dar eu trec mereu şi vin 
Ca pe lângă om străin.