Un pod peste Mureş

Am citit cartea asta din curiozitate, să văd ce se mai poate spune despre Slavici, pe care eu nu-l văd neapărat ca fiind scriitor bănăţean, poate pentru că-mi place mai mult Moara cu noroc, nu Mara. Pe deasupra, nici nu m-am gândit vreodată pe ce parte a Mureşului e Şiria. Am senzaţia că Daniel Vighi a scris cartea asta mai ales pentru a-i convinge pe cei tineri să pună mâna pe clasici, pe cei mari. Nu-i vorba de poveşti peste care s-a aşternut praful, dimpotrivă, putem găsi multe asemănări între oamenii din alte timpuri şi noi, cei de azi, cam asta ar vrea să zică. Atâta timp cât dilemele Persidei par a fi similare cu cele ale tinerilor care discută pe internet, pe diverse forumuri, nimic nu e pierdut. Pe urmele Marei pornim în căutarea capitalismului pierdut, alături de ea învăţăm mecanismele economiei de piaţă, care par atât de complicate pentru unii dintre noi. Daniel Vighi vrea să impună o viziune sociologică asupra literaturii lui Slavici, dacă azi Mara ar fi director de hypermarket, cu siguranţă în comunism nu i-ar fi mers bine, s-ar fi angajat la vreo fabrică în Arad sau poate chiar în Lipova. Ar fi furat ciorapi, dacă ar fi lucrat la o fabrică de ciorapi şi i-ar fi vândut la colţ de stradă, de unde şi-ar fi cumpărat pijamale, sau alte lucruri care i-ar fi trebuit, că aşa mergeau lucrurile. De fapt, aş spune că în scrierea cărţii s-a pornit de la realitatea noastră şi s-a căutat oglindirea ei în lumea lui Slavici, pentru a vedea ce ne mai uneşte, sau pentru a vedea cum am fost, pentru a reînvăţa anumite lucruri, pentru a regăsi anumite trăsături specifice Banatului, ca spaţiu geografic şi cultural.

În primul rând Vighi ar vrea să delimiteze clar Banatul de Ardeal, pentru că prea multă lume nu le diferenţiază, deşi fiecare în parte are trăsături specifice. De aceea, nu se discută toate cărţile lui Slavici, ci doar Mara şi vreo două nuvele Popa Tanda, Budulea Taichii [pe care eu mi le reamintesc destul de vag], pentru că se caută specificul prozei bănăţene. Păcat că nu s-a mers mai mult pe direcţia asta, deşi sunt amintiţi Ioan Popovici Bănăţeanul, Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Viorel Marineasa şi bineînţeles se fac trimiteri la Femeia în roşu. Din fericire Vighi nu uită deloc faptul că e prozator şi nu îşi permite să folosească un stil arid, deşi uneori statusul revine obsedant şi viziunea lui Max Weber parcă sufocă libertatea de exprimare. În primul rând monografia e nonconformistă prin limbaj, stil.

Multiculturalismul acestor locuri, trăsătură dominantă a Banatului, e scos în evidenţă, deşi parcă s-a mai dus ceva din el. Parcă nu mai sunt sate aşa cum era cel în care s-a născut Slavici: o simplă enumerare spune multe despre amestecul de naţii din Vilagăş – Şiria natală a lui Slavici: feldşerul Moldovány era armean, medicul Cordina, italian, grofiţa Königseg era măritată cu secuiul Bartha, post-maistorul Valerian se arată a fi ceh, vecinul lui – un oarecare Koionok – maghiar, iar Voinovici, un turtelar sârb. Notarul Lobel era ungur, iar Kúnfy, despre a cărui meserie nu aflăm nimic, era evreu, Zorad-slovac; în fundul grădinii vieţuiau vecinii români Pârvu şi Bucălan, şi de acolo înainte, se afla partea şvăbească.

Dar statutul social e mai important decât originea etnică, iar oamenii se înţeleg bine, pentru că bunăstarea lor e mai presus de disputele iscate fără o cauză reală. Există o toleranţă etnică şi religioasă, deşi uneori conflictele par a arde mocnit [deşi, dacă mă gândesc bine, în satul bunicilor mei, chiar şi în timpul războiului din Iugoslavia, sârbii şi croaţii s-au înţeles foarte bine; cât despre mine, aş putea spune că vecinii mei - o familie de unguri şi alta de evrei - îmi sunt mult mai apropiaţi decât românii de la 5, poate şi pentru că cealaltă bunică mi-a tot zis mamă, ai grijă de vecinul de lângă casă].

În capitolul final, Vighi încearcă să răspundă întrebării fundamentale: ce mai e azi literatura? Deşi e convins că azi nu mai înseamnă mare lucru [dar a fost vreodată?, întreb eu în naivitatea mea], încearcă să descopere de ce literatura mai contează pentru unii dintre noi. Aici răspunsurile cred că-s absolut personale şi bine individualizate.

Daniel Vighi, Onoarea şi onorariul. Studiu monografic, Cartea Românească, 2007