Jurnal de lectură

Sâmbătă seara, când am ajuns acasă, am început să răsfoiesc Oameni obosiţi. Întâmplarea a făcut să deschid cartea exact la poemul ăsta:

Vecine drag

când apeşi pe trăgaciul bormaşinii

gândeşte-te la mine.[Vecine drag]

Era în concordanţă cu zgomotele auzibile la acea oră, 8.40 pm trecute fix. Finalul nu vi-l spun, e oarecum sadic. Mirată de coincidenţă, am citit mai departe. Unele poeme mi-au plăcut, altele mi s-au părut prea minimaliste/realiste, poezie de notaţie care mie nu [mai] îmi spune mare lucru. De asta volumul mi se pare inegal. Parcă cele mai puternice versuri sunt exact cele din final:

Nesigurul interval dintre vârste

Când tot mai aproape de mine

Dimineaţa sau noaptea explodează

Morţile celor dragi. [15 08 2007]

În Pauză de respiraţie şi Cursa de 24 de ore, viaţa de student şi cea de tânăr navetist dau tonul. Celelalte cărţi ale lui Andrei Bodiu nu le ştiu, nu am citit nici romanul, aşa că am trecut brusc la viaţa poetului la 40 de ani, mult diferită. Parcă au mai dispărut idealurile şi toate-s mai liniştite.

Acum îmi place Crăciunul în familie

Ador să nu fiu deranjat iar

Lungile intensele tăceri fac atâtea parale

Cât certurile noastre din uşa cortului

Portocaliu parcă. [9 12 2006]

Mi-au plăcut la lectură unele fragmente din poeziile citite de Bodiu sâmbătă seara. Metaforic vorbind, toţi avem un metrou care ne duce într-o parte sau alta, şi toţi suntem europeni, adică:

Fiecare locuitor al Europei Unite

scrie un jurnal ca

să-şi dovedească

existenţa. [Locuitorii Europei Unite]

Dar cele mai bune poezii sunt cele despre scriitori [mai mult despre poeţi]. Şi mi-am adus aminte că la Cărtureşti s-a discutat despre rolul benefic pe care îl are prezenţa scriitorilor în Universităţi, la catedră, pentru că ei ştiu cel mai bine să vorbească despre rostul literaturii, despre felul în care ea se face şi prinde viaţă. Şi cum ar putea un poet să ştie altceva mai bine decât cum e viaţa unui poet? În primul rând ar fi bine de ştiut că există poeţi vii:

"Cum doamnă nu sunt toţi morţi ca

Eminescu?"

"Nu nu" a încercat ea să le spună

a deschis o revistă a spus "uitaţi pe ăsta îl cunosc"

le-a arătat o poză "şi pe el îl cunosc iar el

el venea la noi acasă"[Poezia sau viaţa]

E amintit Mazilescu, dar mai e şi un frumos poem dedicat lui Gheorghe Crăciun:

Intermitent aş fi auzit tonul tău grav calm decis

Să facă maximă dezordine în

Dezordinea noastră. [2 februarie 2007]

Am tresărit într-un mod special când am citit:

Ehei, la sanatoriul din munţi

cum te plimbai Claudia Chautchat fără

umbreluţă cu ochelarii de

soare gata să decoleze în

noul mileniu cu privirea învăluită de albul năucitor al halatelor

ehei, respiraţia devenise

neliniştitor de egală[Mado]

Şi cam asta ar fi cea mai bună concluzie:

Pe scriitori câteodată e bine să-i

Vezi câteodată

E toxic.

Nu prea au ce să-ţi zică dincolo

De scrisul lor par

unii burghezi cumsecade

Alţii cronici nonconformişti.

Duc toţi o viaţă secretă

De aceea unii vorbesc prea mult

Alţii tac tot timpul.[Nonconformişti, burghezi cumsecade]

În Noua Literatură nr.17 a scris Marieva Ionescu o cronică la cartea asta. Şi Cosmin Ciotloş a zis ceva, pe undeva, dar parcă la Noua Revistă Vorbită, nu pe hârtie.

Andrei Bodiu, Oameni obosiţi, Paralela 45, 2008

Notă: s-a actualizat site-ul NRV. Aici e cronica lui Ciotloş.

Necazuri poetice

Am citit câte ceva în ultimul timp, deşi parcă nu s-ar zice [n-am scris nimic pe aici]. Am fost la câteva lansări de carte, despre care o să povestesc pe scurt. În primul rând, joi am fost la Joc Secund, unde Şerban Foarţă şi-a lansat romanul palindrom Roşul uşor e rozul iluzor. Era supărat că a uitat să scrie despre cel mai evident palindrom, adică despre cifra 8, care în italiană mai e şi otto. Dar sunt tristă că am plecat cu capu-n traistă, adică nu am luat cu mine aparatul de fotografiat şi n-am poze. Oricum, am reţinut că e vorba de o lume de hârtie, de personaje care au viaţă doar acolo, printre rânduri.

Aseară am fost la Cărtureşti, s-au lansat două cărţi Mai are timpul răbdare? [am înţeles că ar fi o colecţie de articole critice] de Liviu Papadima şi Oameni obosiţi, o carte de poezii a lui Andrei Bodiu. Mi-am dorit de ceva vreme să citesc volumul ăsta nou, al lui Bodiu, am şi comandat cartea la editură, dar editura a hotărât să nu mă bage în seamă. Aseară am cam înţeles de ce. Cartea nu a fost de vânzare, dar autorul a oferit câteva exemplare pe care le-a adus cu el. Eu am întrebat cât costă, dar şi eu am primit-o gratuit, uite aşa fără motiv, că nu fac parte din cercul de prieteni, cunoştinţe etc.

Ar trebui discutat felul în care editurile îşi bat joc şi de poeţi, şi de cititori. Ar fi câte ceva de spus şi despre incultura librarului care nu comandă cărţi de poezie, pentru că nu se vând, zice el [ceea ce e parţial adevărat, pentru că eu sunt în continuare nedumerită de faptul că nu s-au cumpărat cele câteva exemplare din Băutorii de absint; în acelaşi timp mă întreb câţi au aflat că există cartea asta, eu oricum am comandat-o on line dar n-am primit niciun răspuns; bine că am găsit-o la Esotera]. Dar e aşa frig şi ceaţă încât mai bine mă duc să-mi fac un ceai. Şi poate un pic mai târziu scriu ceva despre Oameni obosiţi.

Până atunci mai zic: miercuri, 29.10, la ora 6pm, la Caligraf, se lansează 47.îngeri de catifea, cartea Simonei Constantinovici; joi, 30.10, la 5 pm, la Joc Secund, Gabriela Adameşteanu lansează primele două volume din Opere.

Un festival aşteptat

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu tare îi invidiez pe cei care se pot duce la festivaluri de literatură. Acum aş vrea mult de tot să ajung la unul organizat pe plaiuri mioritice, cu invitaţi care mie îmi sunt tare dragi. Întâmplarea a făcut ca azi să ascult şi un interviu cu Gyorgy Dragoman, la NRV, pentru că şi el e o să vină la Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti, care o să aibă loc între 29-31 octombrie. [aici programul complet]. Şi mi-am adus aminte că tot la emisiunea Adelei Greceanu am ascultat un interviu, nu mai ştiu când, şi-n interviul ăla unii spuneau că visează festivaluri. Uite - dacă au visat mai mulţi - o să se întâmple.

Am văzut mai întâi ştirea la Luciat, apoi la Dragoş. După care mi s-a făcut o propunere pe care n-am putut s-o refuz. Deşi nu o să fiu acolo, sper din suflet ca festivalul să fie o reuşită; asta ar însemna că vor mai fi, că într-o zi o să ajung şi eu la un festival [în public, să nu credeţi că visez altceva.]

Mă consolez cu gândul că mâine la Cărtureşti, de la 6 pm, e o dublă lansare de carte [Liviu Papadima şi Andrei Bodiu]

Chinese Democracy

Mult a fost, puţin a rămas! E oficial, în sfârşit!
23.11.2008

Branduri deci

Am pus în titlu două cuvinte care nu-mi plac deloc, dar pe care va trebui să le folosesc. Am mai zis că am de onorat o leapşă frumoasă, dar complicată, venită de la Tomata. Zice ea aşa: "Branding Timisoara este un proiect care încearcă să ne facă, în primul rând pe noi, timişorenii, să analizăm puţin simbolurile care fac din capitala Banatului un oraş deosebit." Nu ştiu cât de deosebit e oraşul meu, dar pentru mine e desosebit tocmai pentru că-i al meu; cu alte cuvinte: mai deosebit de atât nu se poate. După această demonstraţie de logică blondă, să începem. Ideea e că trebuie să propun câteva simboluri ale oraşului.

Cred că cine vine prima dată în Timişoara ar trebui să simtă atmosfera oraşului şi pentru asta o plimbare cu punctul de pornire Piaţa Traian ar fi numai bună. Pornind din Fabric, pe linia de tramvai ar trece pe lângă Biserica Millenium, iar apoi, înainte de parc, ar putea zări o sinagogă, închisă acum. Pe urmă, lângă Podul Decebal, e Palatul Szekely, sau Băile Neptun, dar prefer primul nume acum pentru că Timişoara îi datorează mult acestui arhitect. Practic, fără el n-ar fi ceea ce e azi. Mergând încet pe drumul care urmează linia de tramvai, călătorul ar ajunge în Piaţa Libertăţii şi acolo ar afla câte ceva despre cel mai puternic simbol al Timişoarei mele [că-s mai multe] şi anume Proclamaţia de la Timişoara. De acolo, ar trebui să urmeze fosta linie de tramvai, adică să meargă pe Alba Iulia spre Corso şi la reîntâlnirea cu tramvaiul să vadă Catedrala Ortodoxă, dar să arunce şi o privire spre dreapta, unde e Biserica Piaristă. După ce trece podul peste Bega, trece de Piaţa Maria, ajunge la biserica lui Tökes şi apoi la Kütl, unde e Biserica Ortodoxă. Iar apoi, mergând spre Iosefin, o să treacă pe lângă singura sinagogă care mai e azi deschisă.

Sigur orice timişorean îl va duce pe vizitatorul de aici sau de aiurea în Piaţa Unirii, pe Corso, trecând prin inevitabilă Piaţă a Libertăţii.[Poate vreţi să vedeţi fotografii cu tramvaiul timişorean; sunt făcute după 1960 şi ceva, printre altele m-a izbit sărăcia din Piaţa Libertăţii din anii 70.]

Tomata se întreba dacă pot propune ca simbol lucruri mai puţin cunoscute. Să vedem: strada Ungureanu a luat-o Ariergarda, Bastionul o să fie propus şi el, numai să se termine renovarea. Eu vreau să propun o casă specială, o casă-muzeu, cum nu mai e alta prin zonă: Casa Jecza & Fundaţia Interart Triade. E o casă de locuit, a sculptorului Peter Jecza; e un muzeu, acolo pot fi văzute sculpturile lui, dar tot acolo e şi o galerie de artă, unde expun diverşi artişti plastici şi nu numai. Şi uite aşa vizitatorului nostru i s-ar putea povesti câte ceva despre grupul Sigma, despre 1 1 1, despre h.arta, despre Noima, despre Suzana Fântânariu, despre alte minunăţii care s-au întâmplat sau se întâmplă în arta plastică timişoreană.[Vedeţi că joi, 23.10, ora 5pm, la Muzeul de Artă se vernisează o expoziţie Roman Cotoşman].

Ca simbol aş mai propune o casă despre care a scris şi Adriana Babeţi: Casa Herczeg. Am fost azi în zonă, dar am uitat să o fotografiez.

Am fost să fotografiez Abatorul, pe care-l propun urgent ca simbol, pentru că în curând o să dispară. Teoretic, nu ar trebui să dispară, deşi acolo se va construi un mall. Noii proprietari au obligaţia să includă Abatorul în noua clădire. Dar după cum i-au smuls ţiglele în partea care nu-i vizibilă de pe Eroilor, cred că aşteaptă să cadă. M-am căţărat şi eu pe-un bloc, să-mi iasă poza.


De fapt, eu aş propune ca simbol tot Elisabetinul, am mai scris despre el.



Şi mai am simboluri de propus. Nu pot uita tramvaiul literar, ultima lui variantă încă mai e în Piaţa Libertăţii. Acum arată altfel, nu-s Gemenii de la StudentFest, dar RATT-ul are câteva tramvaie de epocă pe care sigur vrea să le închirieze, doritori să fie.


Ora fiind târzie, mai las şi altora dreptul de a propune. Nu ştiu câţi timişoreni trec pe aici şi ar dori să... Poate Ama? Poate Radu Pavel Gheo? Poate DoDu ?[dar de când e petrolist, nu ştiu cât timp mai are; că timişorean e oricum.]

Uite că m-am descurcat fără deci.

3 cu 3

Dragoş a fost la Paris şi nu ştiu de ce s-a întors tare furios. Altfel nu ştiu de ce-ar zice: să presupunem că mai ai trei luni de trăit. Şi timp să mai citeşti/reciteşti doar trei cărţi. Care-ar fi acelea?

Mi-a dat şi mie leapşa asta şi răspund repede, deşi a îngheţat şi sufletul în mine. Pentru că-s balanţă, o să încer să fur la cântar. O să zic aşa:
1. marile romane ale lui Dostoievski , că sunt cel puţin 5.
2. o antologie de poezie care să-i cuprindă pe Bacovia şi Mariana Marin [dar nu cred că există aşa ceva, poate totuşi o fi asta nouă a lui Marin Mincu, dar n-am fost destul de curioasă încât să o răsfoiesc, pentru că urăsc antologiile care includ mulţi autori], dar să cuprindă şi câţiva poeţi americani [antologia asta sigur nu există]
3. volumele de Opere [încă neapărute] ale lui Ştefan Agopian

Dar pentru că trebuie să aleg 3 cărţi, zic aşa:
1. Fraţii Karamazov, Dostoievski
2. Zestrea de Aur, Mariana Marin
3. Tache de Catifea, Ştefan Agopian

De fapt, v-am miţit. Dacă aş mai avea 3 luni , aş vinde apartamentul ăsta şi aş pleca în America, adică în SUA. Şi acolo aş citi ce citesc ei acum. La ora asta americanii sunt fascinaţi de Roberto Bolano [uite-aşa, să se mire Oligofrenia Sa], dar eu tocmai am citit Nocturnă în Chile, aşa că aş căuta altceva. Aş citi:
1. romanul ce stă să apară al lui Toni Morrison [dacă nu l-aş găsi, aş citi Paradise]
2. antologia lui John Ashbery, despre care se zice că a închis gura multora [nu ştiu de ce n-o caut pe amazon, de blondă probabil]
3. m-aş duce în Detroit şi aş reciti Middlesex, romanul lui Eugenides. Şi la final, odată cu ultimele pagini, aş porni pe podul ăla, uite aşa, să văd unde pot ajunge.

Tramvaiul literar

Nu-i ăsta răspunsul aşteptat de Tomată, că mi-a transmis o leapşă frumoasă. O să răspund cât de curând. Dar tot despre branduri a fost vorba şi ieri, pe strada E. Ungureanu, pe care cei din Ariergarda au transformat-o într-o stradă de poveste. [În curând o să fie şi-un portal dedicat acestei străzi, dar nu-s bani pentru a cumpăra un domeniu pe internet. ]

Am fost frumos invitată, nu puteam să refuz, mai ales că programul suna interesant. Ce-a fost ieri? Au fost poveşti frumoase: tineri în haine de epocă, berării din alt secol, o cafenea literară, concerte şi nelipsitul tramvai literar. Au citit câţiva scriitori timişoreni, legaţi într-un fel sau altul de Ariergarda [Viorel Marineasa, Adela Dragomir, Alex. Colţan, Simona Constantinovici, Daniela Raţiu, Oana Doboşi, Alex. Potcoavă]

momentele dinaintea lecturii










Alex. Potcoavă citind un poem al lui Ion Monoran










Viorel Marineasa şi un fragment literar despre cei cărora le datorăm enorm: morţii noştri din decembrie








Daniel Vighi prezentând cea mai recentă carte a Simonei Constantinovici












un scaun în haine literare








am primit şi buletin frumos de tot

Ştiri

Se întâmplă diverse poveşti culturale în acest sfârşit de săptămână. Mai întâi e aniversarea cenaclului Pavel Dan, sunt diverse ateliere şi diverşi invitaţi: Radu Vancu, Răzvan Ţupa, Şerban Axinte, V.Leac.

Dar mâine mai e sărbătorită şi o stradă, una anume. De la 2 e o lectură în tramvai, în Piaţa Libertăţii. Dar se întâmplă multe lucruri. Vedeţi detalii pe site-ul lui Daniel Vighi.

Iar la ora 18, sâmbătă, la Caligraf, e o întâlnire cu Cătălin Dorian Florescu. Lansează Maseurul orb.

Şi anunţ din timp: joi, 23 octombrie, ora 18, Şerban Foarţă lansează romanul plin de roz, adică Roşul uşor e rozul iluzor [la Joc Secund].

"what's in a name"

De la elisabetani la elisabetini s-ar fi putut numi această carte a Danei Chetrinescu [sub numele ăsta publică în Orizont, ca răspuns dat unei provocări directe, adică recenzii poate scrie oricine, dar broderiile pe teme culturale sunt rezervate rafinaţilor]. Poate un alt titlu nimerit ar fi putut fi cel de Regele carnavalului şi oglinda spartă, pentru că autoarea ne propune nenumărate călătorii, evadări, destinaţiile fiind spaţii culturale din epoci diverse sau banale apartamente de bloc. Punctul de pornire e un burg flamand de prin secolul al XVI lea, în care un grăsan ne ajută să desluşim diferenţele dintre nobili şi ţărani. Trimiterile culturale şi intertextuale sunt numeroase, de aceea din tabloul lui Bruegel alunecăm într-un text englez medieval, apoi vom învăţa să sistematizăm anormalul şi vom afla ce înseamnă să fii francez. În prima parte, se simte mai ales anglista, reperul cel mai important este Shakespeare, nu contează dacă e vorba de cel adevărat, sau doar de tipul de treabă din Shakespeare îndrăgostit. De la Falstaff la Sophie Kinsella, de la Coehlo la menestreli şi Jakobson, Maigret şi Dosarele X, tăcerea şi zgomotul din tablourile lui Magritte, Muriel Spark sau Sándor Márai, Roger Caillois sau Tracy Chevalier, de la carnavalul medieval la internetul care ne guvernează, orice poate deveni subiectul unui eseu, atâta timp cât autorul ştie să interconecteze detalii aparent disparate sau frivole.

Cartea e alcătuită din trei secţiuni: I. Marele ospăţ II. Puzzle III. Monogramă. Unele texte sunt foarte reuşite proze scurte, un exemplu: Mâinile îi tremură necontrolat. Sudori reci îi străbat şira spinării şi îi scaldă fruntea. Palmele i s-au umezit, iar inima îi bate nebuneşte. Nu-şi poate desprinde ochii de un punct din ce în ce mai îndepărtat care va dispărea în curând complet după dunele de nisip. Nici urmă de pace interioară. Din adâncul sufletului izvorăşte un sentiment care mătură din calea sa restul. Devine din ce în ce mai puternic şi, brusc, răbufneşte cu o forţă de nestăvilit. Înainte de a-şi da seama ce se întâmplă, începe să fugă, cu picioarele goale, cu un avânt de care nu se crezuse în stare, în susul dealului, spre silueta măruntă care aproape că nu se mai vede. Nu-i un fragment dintr-un roman englez de secol XIX, deşi ar putea fi, e o introducere în scenă a unei shopaholic, pentru că chick lit-ul îşi cere drepturile azi mai mult ca oricând. Sigur, partea cea mai importantă a cărţii e dată de eseurile incluse în Marele ospăţ şi Puzzle, dar cele din Monogramă mi-au plăcut mie cel mai mult, că-s despre Elisabetin, cartierul despre care ascultam eu diverse poveşti când eram mică. Aveam o mătuşă care stătea acolo şi mi-am dorit mereu să stau în Elisabetin. Mi-a cam reuşit.

Printre monograme găsim subiectele unor proze încă nescrise: de la scrisorile bunicilor, păstrate cu grijă, până la istoria Elisabetinului, cartierul atât de puţin cunoscut al Timişoarei, Elisabetinul, care din cartierul de mici meseriaşi şi agricultori a devenit apoi, în interbelic, unul de vile, pentru ca în comunism să devină aproape anonimul Circ. III. Pe străduţele pline de poveşti nespuse, ne pierdem şi noi, căutând euroregiunea, şpaisul şi bănăţeanul din poveste, cel care îşi salută un vecin cu Jó napot şi pe celălalt cu Guten Tag.

În Elisabetin era atâta linişte încât oricine ştia când trece tramvaiul pe Wilhelm Mühle (grădinarul vechiului oraş căruia i se datorează numărul record de parcuri – stradă devenită apoi, mai puţin ecologic, dar mai patriotic, 1 Decembrie)

sau îşi putea potrivi ceasul de mână după bătăile celui din turnul bisericii catolice din Piaţa Lahovary.

Biserica în grija căreia se află - ridicată cu câţiva ani înaintea Revoluţiei franceze- este chiar în mijlocul vechiului cartier, locul în jurul căruia s-a consolidat identitatea spirituală a comunităţii române din Elisabetin, fiind şi singura biserică românească din Timişoara construită în spiritul vechilor biserici ortodoxe române bănăţene: o singură turlă nu prea înaltă, ascuţită, în lateral, în locul cupolelor bizantine rotunjite.

Eseurile din secţiunea finală sunt de fapt mici prilejuri de a reface istoria Timişoarei [oraşul în care un nume cu origini franceze e citit în maghiară, adică Florimund de Mercy e Merţi], de a vedea ce se mai păstrează în memoria colectivă. Cartea aceasta are meritul de a ne face să privim mai atenţi locurile pe unde ne poartă paşii, ne invită să căutăm istoriile nescrise, dar mai ales să fim mereu atenţi la detalii, să căutăm semnificaţii culturale chiar şi acolo unde nu par a fi.

Dana Percec, De la Gargantua la Google, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007

La final

S-a terminat festivalul de teatru, pentru curioşi palmaresul e găsibil aici. Eu n-am fost la prea multe spectacole, nici măcar la cele la care am avut bilet, am făcut cadou vreo 2. Nici un spectacol n-a început la ora fixată şi asta m-a deranjat foarte tare. Recordul aparţine Deformaţiilor din ProArte, care a început cu o oră întârziere, drept pentru care s-a terminat pe la miezul nopţii şi a fost foarte interesant de venit acasă. [A fost strict vina organizatorilor, adică stătea jegul plătitor de bilet să aştepte să se termine spectacolul din sala 2, în aşa fel încât să ajungă la ProArte invitaţii. Trec peste faptul că locul acela nu e bun pentru teatru, imaginaţi-vă un bou vagon, scena e într-un capăt şi vagonul e luuuuuuuung, habar n-am ce au văzut cei din spate, că eu eram în prima jumătate şi tot n-am văzut prea bine].

Dintre spectacolele la care am fost cel mai mult mi-a plăcut Urban Kiss, am plecat fericită acasă. Furată de dans şi muzică, n-am văzut tot timpul titlurile pe care le aveau diferitele momente, de asta am zis că l-aş mai vedea [măcar] o dată.

Portretul Doamnei T. e ilustrarea perfectă a butadei lui Radu Afrim texte mici, spectacole mari, dar nu datorită regizorului [în cazul de faţă], ci datorită Olgăi Tudorache. S-a aplaudat mult la final, toată sala era în picioare şi a fost public inclusiv la galerie. Piesa e proastă, adică replicile sunt subţiri de tot, numai că un actor mare n-are nevoie de cuvinte pentru a transmite ce are de transmis.

Nevasta lui Hans a trenat mult, nu ştiu din cauza cui, că n-am citit cartea lui Nichita Danilov. Dar au fost multe episoade secundare care au rămas în aer, iar actorii mi s-au părut prăfuiţi, mai puţin interpretul lui Hans [care pe alocuri mi s-a părut destul de vulnerabil, aşa cum i-o cerea rolul; a mai fost şi o actriţă în vârstă care a intrat bine în rol, dar n-a stat pe scenă mai mult de 2 minute].

Tot interpretarea m-a supărat şi la Deformaţii, mi-a plăcut doar parţial Diana Cavaliotti [şi mult mai parţial Toma Dănilă şi Iulian Gliţă]. N-am văzut nici ideea regizorală, dar nici fragmentul acela din Kassa Poporului, cu muzeul de cadavre, nu m-a impresionat deloc, deşi în carte mi s-a părut foarte puternic.

Mi-au plăcut mult cele 2 piese din Blog the Theatre, s-au jucat doar 2 din cele 3: Buy Me With a Coffee si Parfum de femeie. Şi textele au fost foarte inteligente, aşa că, dacă aveţi ocazia să vedeţi spectacolele astea, eu zic să n-o rataţi. Festivalul e clar unul de underground şi pentru anumite spectacole e nevoie de stomac tare. Anul viitor [3-11 octombrie] o să fie alt selecţioner unic, nu ştiu dacă se va schimba ceva.

Notă târzie, că azi e în 16. Am văzut şi spectacolul celor din Arad, adică Amoc, regizat de Hausvater, nu ştiu cum am uitat de el. Pe ansamblu e bun, regia şi scenografia chiar mi-au plăcut mult. Nuvela aş fi adapatat-o un pic mai pentru vremurile astea; oricum actorii s-au descurcat destul de bine, deşi părerea mea e că nu prea mai avem actori. Sunt prea mulţi absolvenţi.

Un pod peste Mureş

Am citit cartea asta din curiozitate, să văd ce se mai poate spune despre Slavici, pe care eu nu-l văd neapărat ca fiind scriitor bănăţean, poate pentru că-mi place mai mult Moara cu noroc, nu Mara. Pe deasupra, nici nu m-am gândit vreodată pe ce parte a Mureşului e Şiria. Am senzaţia că Daniel Vighi a scris cartea asta mai ales pentru a-i convinge pe cei tineri să pună mâna pe clasici, pe cei mari. Nu-i vorba de poveşti peste care s-a aşternut praful, dimpotrivă, putem găsi multe asemănări între oamenii din alte timpuri şi noi, cei de azi, cam asta ar vrea să zică. Atâta timp cât dilemele Persidei par a fi similare cu cele ale tinerilor care discută pe internet, pe diverse forumuri, nimic nu e pierdut. Pe urmele Marei pornim în căutarea capitalismului pierdut, alături de ea învăţăm mecanismele economiei de piaţă, care par atât de complicate pentru unii dintre noi. Daniel Vighi vrea să impună o viziune sociologică asupra literaturii lui Slavici, dacă azi Mara ar fi director de hypermarket, cu siguranţă în comunism nu i-ar fi mers bine, s-ar fi angajat la vreo fabrică în Arad sau poate chiar în Lipova. Ar fi furat ciorapi, dacă ar fi lucrat la o fabrică de ciorapi şi i-ar fi vândut la colţ de stradă, de unde şi-ar fi cumpărat pijamale, sau alte lucruri care i-ar fi trebuit, că aşa mergeau lucrurile. De fapt, aş spune că în scrierea cărţii s-a pornit de la realitatea noastră şi s-a căutat oglindirea ei în lumea lui Slavici, pentru a vedea ce ne mai uneşte, sau pentru a vedea cum am fost, pentru a reînvăţa anumite lucruri, pentru a regăsi anumite trăsături specifice Banatului, ca spaţiu geografic şi cultural.

În primul rând Vighi ar vrea să delimiteze clar Banatul de Ardeal, pentru că prea multă lume nu le diferenţiază, deşi fiecare în parte are trăsături specifice. De aceea, nu se discută toate cărţile lui Slavici, ci doar Mara şi vreo două nuvele Popa Tanda, Budulea Taichii [pe care eu mi le reamintesc destul de vag], pentru că se caută specificul prozei bănăţene. Păcat că nu s-a mers mai mult pe direcţia asta, deşi sunt amintiţi Ioan Popovici Bănăţeanul, Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Viorel Marineasa şi bineînţeles se fac trimiteri la Femeia în roşu. Din fericire Vighi nu uită deloc faptul că e prozator şi nu îşi permite să folosească un stil arid, deşi uneori statusul revine obsedant şi viziunea lui Max Weber parcă sufocă libertatea de exprimare. În primul rând monografia e nonconformistă prin limbaj, stil.

Multiculturalismul acestor locuri, trăsătură dominantă a Banatului, e scos în evidenţă, deşi parcă s-a mai dus ceva din el. Parcă nu mai sunt sate aşa cum era cel în care s-a născut Slavici: o simplă enumerare spune multe despre amestecul de naţii din Vilagăş – Şiria natală a lui Slavici: feldşerul Moldovány era armean, medicul Cordina, italian, grofiţa Königseg era măritată cu secuiul Bartha, post-maistorul Valerian se arată a fi ceh, vecinul lui – un oarecare Koionok – maghiar, iar Voinovici, un turtelar sârb. Notarul Lobel era ungur, iar Kúnfy, despre a cărui meserie nu aflăm nimic, era evreu, Zorad-slovac; în fundul grădinii vieţuiau vecinii români Pârvu şi Bucălan, şi de acolo înainte, se afla partea şvăbească.

Dar statutul social e mai important decât originea etnică, iar oamenii se înţeleg bine, pentru că bunăstarea lor e mai presus de disputele iscate fără o cauză reală. Există o toleranţă etnică şi religioasă, deşi uneori conflictele par a arde mocnit [deşi, dacă mă gândesc bine, în satul bunicilor mei, chiar şi în timpul războiului din Iugoslavia, sârbii şi croaţii s-au înţeles foarte bine; cât despre mine, aş putea spune că vecinii mei - o familie de unguri şi alta de evrei - îmi sunt mult mai apropiaţi decât românii de la 5, poate şi pentru că cealaltă bunică mi-a tot zis mamă, ai grijă de vecinul de lângă casă].

În capitolul final, Vighi încearcă să răspundă întrebării fundamentale: ce mai e azi literatura? Deşi e convins că azi nu mai înseamnă mare lucru [dar a fost vreodată?, întreb eu în naivitatea mea], încearcă să descopere de ce literatura mai contează pentru unii dintre noi. Aici răspunsurile cred că-s absolut personale şi bine individualizate.

Daniel Vighi, Onoarea şi onorariul. Studiu monografic, Cartea Românească, 2007

Îngerii la picioarele Poeziei

Asta nu-i o cronică, sunt gânduri scrise la cald. Am citit o dată toate poemele, la rând, pe nerăsuflate, fără să fiu atentă la titluri, pagini, fără să încerc să înţeleg, fără să mă opresc din citit. Literă după literă, pagină după pagină, pagină albă după pagina neagră, literă albă pe negru, literă neagră pe alb, un fel de caligrafii/coregrafii neştiute cu sentimente [un dans obligatoriu cu moartea, i-ar fi spus Vonnegut], şi cu îngeri, pitici, suflete, dimineţi, ferestre, cafea, 47, cu cei duşi, cu cei rămaşi, cu porumbei; şi cu Iulia, mai ales cu Iulia.

Când citeşti poezii, citeşti despre tine, când scrii despre poezii, scrii despre tine, cu sau fără îngeri. Dar sunt şi îngeri de împrumut, totul e să ai curajul să deschizi uşa, să întri în 47, un salon din spitalul de copii.

Asta-i a doua lectură. Intru la braţ cu un înger şi citesc cartea asta scrisă cu ambele mâini, cu sufletul, fără retuşuri. O carte scrisă împotriva curentelor literare, despre îngerii căzuţi la picioarele Poeziei. Pe 3 februarie 2006 îngerilor li s-a spus să tacă, dar ei au tăcut şi-au zâmbit. Sunt tot felul de îngeri, la Louvre, în toamna lui 2001, Mona Lisa e tulburată de-un înger de catifea, iar îngerul alb nu ştie ce înseamnă postmodernismul, ce înseamnă să fii cool, să fumezi marijuana în cluburi de noapte. Dar peste o viaţă şi jumătate o să fie o petrecere pe cinste, cu tot felul de îngeri. Deocamdată în salonul 47 îngerul strigă după ajutor. În salonul 47 copiii mănâncă o felie de ionatan şi - citind- ţi se face frig. Îngerul se târăşte printre stele, şi te-ntrebi dacă tu ai fi dispusă să mori, doar pentru a scrie poezii. Fără să caut un răspuns, dau pagina. Găsesc un fel de jurnal de front: mami, tati şi buni şi îngerul care trece şi întrebările care însoţesc cumva pieziş poemele, cuvinte care trebuie să facă ce nu pot doctorii. Vocile se schimbă, vorbeşte mama sau vorbeşte Iulia? La un moment dat ceva se schimbă, după strigăte [iulia, nu întoarce capul], sfaturi, declaraţii [iulia, tu eşti cel mai frumos vers al meu], poemele devin ample, respiră altfel:

am fost şi eu la Paris
aproape toţi românii au fost
cu piciorul cu gândul
pe Champs Elysees am cântat marseilleza
în Muzeul Rodin un înger de catifea şi-o bufniţă mi-au sugerat
să scriu poezie
pe atunci nu ştiam că viaţa e scurtă

am fost şi eu la Paris
aproape toţi românii sunt francofoni
în Jardin de Luxembourg
sau prin Sacre Coeur mi-am pierdut ruscacul
în el purtam ca păsările migratoare penajul intact
al unei teze despre Claudel şi-un briceag
poate un înger de catifea

Înapoi în salonul 47: psihologul spitalului măsoară îndoielile, în salonul 47, libertatea şi atât; şi apoi brusc, un poem fără îngeri, şi cineva dictează: un poem despre Livia, o cafea cu Dali, oraşul care îşi vede de ale lui, parcă ar fi ferestrele alea indiferente, oraşul văzut prin ferestrele unui salon în care-s internaţi copiii cu cancer.

poeziile pe care nu le-am scris din lipsă de timp inspiraţie
mă vor exclude din paradis le văd aleargă deja după umbra mea
înnebunite de eşec poeziile scrise sunt gata de atac
cu suliţe cu torţe aprinse cu mitraliere şi alte teribile
instrumente de tortură
poeziile îşi fac de cap pentru a salva ce mai e de salvat din
bietul meu prezent din bietul meu trecut

pe fiecare umăr câte-un înger
râde în hohote de poeziile
scrise la tinereţe

Mai găsim: un preot care mănâncă seminţe, moartea care nu urlă, un poem pentru îngerul şef, gesturi mărunte.

în secolul XXI, îngerii sunt
apatici, îmbătrâniţi,
cu prieteni în străinătate
dispuşi la orice
de dragul zilei de mâine

Fiecare-i cu îngerul lui. Dar îngerii nu-s ca ai lui Pleşu, mai curând seamănă cu cei de pe Raftul cu ultimele suflări. Dar unde-o fi cartea? Acolo îngerii aveau propria recuzită şi băteau la maşină mesajele către Dumnezeu; sau doar le traduceau? Aici sunt meteoriţi de îngeri, şi nu toate pisicile au norocul de-a vedea un înger; şi parcă dai de Bacovia, dar poezia nu e cu copaci, e cu îngeri, îngerii vieţii şi îngerii morţii. Mai e şi-o lege prin care suntem obligaţi să avem grijă de îngerii noştri, dar vânătoarea de îngeri e una de himere şi nici un înger nu-i fraier să-şi arate chipul. Parafraze cu îngeri, cam asta fac eu aici. Asta a fost a doua lectură.

Notă. Am scris textul azi noapte, spre 2-3. Aşa-l las. Mai zic doar, pentru netimişoreni: Simona Constantinovici a mai publicat un volum de poezii despre o casă cu tăceri de toate mărimile, acum vreo 10 ani. Şi în 2005, la Brumar, i-a apărut un roman, Colecţia de fluturi, în seria dedicată debutanţilor în proză ai Ariergardei; eu cred că-i cea mai bună dintre ei. Şi desigur, mai sunt şi cărţile despre Arghezi, pentru că autoarea face parte din grupul tinerilor universitari cu care oraşul ăsta ar face bine să se mândrească. Dar oraşul e indiferent, ca ferestrele [oare ştiau cât de tare mă doare uneori nepăsarea lor?].

Simona Constantinovici, 47. îngeri de catifea, Brumar, 2008

Festival

La spectacolele astea am deja bilete:
4. 10. Urban Kiss [pentru Răzvan Mazilu]
5. 10. Nevasta lui Hans [să văd ce au făcut din Nichita Danilov]
6. 10. Blog the Theatre [mai trebuie să zic de ce ?]
8.1o Deformaţii [pentru Komartin&Ţupa, ignorând faptul că e Istodor pe scenă]
9. 1o Amoc [Hausvater & Zweig]
10. 10. Complexul România [să critic un critic]
11.10. Portretul Doamnei T. [Olga Tudorache]
11.10 Interzis sub 18 ani [să critic din nou acelaşi critic, să văd cum rezistă]
detalii aici

Aiureli evidente

Nu pot să scriu despre nicio carte, că-s prea obosită. Dar să ştiţi că mi-am luat monitor frumos şi am revenit la culorile pe care le-a avut iniţial blogul ăsta.

Zic telegrafic: mă bucur că a ieşit foarte bine toată povestea cu târgul de carte suedez. Pun pariu că nu se va face nici un talk-show despre asta. Dar mă gândeam să-i trimit domnului acela de la magazinul lu' iorku' nou nişte poezii scrise de Sociu, că pe ale lui Komartin, cele publicate în ca şi cum nu le am. Dacă tot au aflat unii şi alţii ce-i cu arta plastică, n-ar trebui să vadă şi cum merg lucrurile prin literatură?*

Pentru cei care citesc tot timplul, am mai adăugat câteva link-uri la sectorul poezie. [azi am citit-o de multe ori pe asta, a lui e.e.cummings.]

Şi vă rog să-mi ziceţi şi mie când apare antologia scrisă anul ăsta la Săvârşin, că atunci va trebui să dau nişte telefoane. So it goes.

Casa din imagine e de pe strada Sorin Titel [nu ştiu dacă se poate citi ce scrie pe plăcuţe, deşi una e nouă]. Mă întreb dacă literatura română arată mai bine decât ea; uneori aş spune da, alteori nu aş zice nimic.




*veştile din Suedia sunt foarte bune, citiţi articolul Elenei Vlădăreanu: Vocile romanesti, cele mai convingatoare la "Bok & Bibliotek"