Kasa & victoria ei. Prima parte

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, citind Kasa Poporului, mi-am adus aminte de ce nu mai citesc cărţi din Ego.Proză. Şi-acum, dacă tot am terminat-o, promit să fac din nou o pauză foarte lungă. Nu-i prea optimist începutul, nu-i aşa?

Cartea e impecabil scrisă, adică n-are niciun cuvânt în plus. Un cititor are de ales: sau le taie pe toate [adică nu deschide cartea] sau citeşte tot, să vadă despre ce-i vorba. Scriitura n-are nicio fisură, dar toată povestea e cumva epidermică, n-are subtext şi pe mine cel puţin nici nu m-a speriat, nici nu m-a bucurat, nici altceva. Mi-am dat seama la un moment dat că va fi un amalgam de absurd, violenţe, şi altele despre care a scris şi Dragoş C. Iar pe coperta a patra, Dan Lungu spune că-i: un puzzle de scene dure, tandre, scârboase, fascinante, jucăuşe, apocaliptice. Total contraindicat celor slabi de inima. Avertizată fiind, nu m-a surprins nimic. Sigur unii vor vorbi iar de pornografie, dar eu spun că nu-i cazul, fiind prezentată o cu totul altă realitate. Într-o lume dezabuzată, limbajul nu poate fi cel din floricele pe câmpii.

Dar, revenind la subiectul propriu zis, o să spun că mă aşteptam la altceva. Dacă-i vorba de un sistem totalitar, şi dacă tocmai am scăpat de unul [aşa se zice], m-aş fi aşteptat să fie mai multe detalii recognoscibile. Dar nu-i aşa, povestea nu-i clar fixată în timp şi spaţiu, deşi apare în fugă Ana Pauker, iar Testamentul lui Ţurcanu e [pentru mine] cel mai bun capitol din carte. Mitoş Micleuşanu spune că-i vorba de o comedie neagră, care surprinde psihologia oamenilor bolnavi de putere. Şi mai spune: Cartea este o parabolă grotescă, scrisă într-o manieră mai puţin convenţională - oricare capitol, citit la întâmplare, poate fi înţeles. Mi-am adus aminte ce spunea recent Adina Kenereş, că literatura noastră a fost câteva decenii evazionistă, pentru a înşela cenzura şi acum e tot aşa, din motive necunoscute. Sigur e vorba de un sistem totalitar, dar ar putea fi oricare dintre ele, inclusiv cel din Armata celor 12 maimuţe, că tot mi-a trecut dvd-ul prin faţa ochilor, zilele astea.

Am citit fragmentele din celelalte cărţi ale lui, plus cronica la Organismecanisme [de care-am zis]; am senzaţia că tot ce scrie face parte dintr-un univers închis, adică Micleuşanu are o zonă de interes bine delimitată. Eu îl includ în categoria şochează şi fugi, acolo unde mai sunt Houellebecq, Bret Easton Ellis, cred că şi Bukowski, poate şi alţii; despre ruşi nu zic nimic, nu i-am citit [am citit doar Erofeev], nici nu ştiu când o voi face. Mă refer la ruşii mai tineri, cei trecuţi la capitolul influenţe asumate, despre care vorbea în interviul din Tiuk!:

Există bineînţeles acel grup restrâns de scriitori pe care îi consider astăzi fundamentali (lăsând la o parte fundamentalismul): Mamleev, Erofeev, Sorokin, Pelevin, ca să nu mai amintesc de Poe, Meyrink, Dostoevski, Bulgakov, Sologub, Kafka, Buzzati, Cortazar, Musil, Turnier, Vian, Hlebnikov, Harms, Urmuz, Blecker, Monciu-Sudinski, Naum, Cărtărescu). Şi-n alt interviu mai spune: Dacă aş compara românul cu rusul, aş spune că ruşii suferă de un complex mai mare decât românii. Ruşii au tendinţe de superioritate şi un fel de sado-masochism, pe când românii se cam «inferiorizează» şi tind spre masochism. Ruşii au suferit mai mult din pricina sistemului totalitarist, li s-a secţionat spiritul. Ei sau intră într-un fel de ratare intensă, sau au rezultate excepţionale. La români nu există nici super-ratarea, nici super-succesul.

Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului, Polirom, 2008