Doi Bandini, dar degeaba

Oricât de mult mi-ar plăcea mie John Fante, trebuie să spun că romanul ăsta nu mi s-a părut prea reuşit. Adică e departe de Întreabă praful şi Drumul spre Los Angeles. Parcă acest Bandini nu are nicio legătură cu acel Bandini care vrea s-ajungă scriitor. Ar vrea să-l cheme John Jones, dar să fie aruncător la Chicago Bulls [sau măcar mijlocaş la New York Yanks]; ar fi vrut să locuiască în Denver şi să aibă tenul curat. Dar îl cheamă Arturo, locuia în Rocklin, e fiul unui emigrant italian, evident sărac şi e plin de pistrui. E îndrăgostit de o colegă, Rosa, care va muri de pneumonie. Va nesocoti cele 10 porunci, mai mult din teribilism. Şi în final va minţi, pentru ca toată povestea să se termine cu bine. Până la urmă e un supravieţuitor al unor vremuri ciudate.

E cartea de debut a lui John Fante, asta o fi explicaţia? Nu e o carte ratată, dar e una cuminte şi cam banală [finalul e de o mare platitudine]. Editura o laudă cât poate de mult [asta-i menirea ei], adică zice aşa: Arturo Bandini este un adolescent care se revoltă împotriva legilor lumii cu toată furtuna celor paisprezece ani. Nici cu cei de la Independent nu-s de acord: Una dintre cele mai puternice şi mai tulburătoare poveşti scrise vreodată. Şi îmi permit să-i contrazic şi pe cei de la Los Angeles Times Book Review: «O să vină primăvara, Bandini» e romanul adolescenţei captive în închisoarea prejudecăţilor.

Şi Arturo e plin de prejudecăţi, la 14 ani cam aşa eşti, plus intolerant şi răzvrătit. Dar nici o întâmplare nu are furia din războiul declarat crabilor. Îşi cam dispreţuieşte mama, în schimb îşi idolatrizează tatăl, nu pentru că ar avea de ce. Dar nu asta-i problema, ci retorica inutilă, exclamaţiile şi întrebările pe care autorul le pune în locul meu: Ce sens avea să facă asta? De ce trebuia să se vânture fără stare peste tot, amintindu-şi de el, făcându-şi de lucru cu hainele lui, atingându-i scaunul? O, o văzuse de atâtea ori uitându-se la locul liber de la masă; şi acum iat-o, stătea cu mistria în mână, murind de frig, fără să-i pese, ca o femeie neînsufleţită.

Parcă cele mai reuşite pagini sunt cele ce prezintă confruntarea dintre Maria Bandini, un fel de umbră mută care se duce să cumpere câte ceva pentru cină, şi Craik, băcanul inimos, care-i dădea pe datorie. Desigur figura tatălui domină fiecare pagină, chiar şi atunci când e absent. Donna Toscana, deşi are un rol episodic, e de neuitat. Dar e totuşi prea puţin, prea puţin pentru o carte scrisă de John Fante.

John Fante, O să vină primăvara, Bandini, traducere de Vali Florescu, Humanitas, 2008