keep it clean!

Nici n-am deschis bine ochii şi-am văzut că am o leapşă de onorat, de la Tomata. Pe scurt se zice: Din 10 cuvinte, trebuie să formulez un mesaj, pe care să îl rulez şi să îl indes pe gura unei sticle pe care să o arunc pe Bega în jos.

Eu n-am 10 cuvinte, aş zice doar: rămâne cum am stabilit!

Partea bună abia acum urmează [ce chestii compromiţătoare trebuie să spun despre mine]. Eu nu mă joc jocu' ăsta, pentru că eu am trimis o sticlă pe Bega, cu mesaj cu tot. Dar n-avea 10 cuvinte nici acela, nici nu spun ce-am scris, că-i vorba de secretul corespondenţei.

Am luat o hârtie frumoasă, am scris ce-am avut de scris, am luat o sticlă la fel de frumoasă, am pus mesajul unde trebuie, apoi am pus un dop şi mai frumos şi l-am ceruit bine. M-am dus pe-un pod destul de central şi-am aruncat sticla-n apă. Nu m-a văzut nimeni, oraşul ăsta ştie să fie foarte pustiu când vrea el şi oricum e un domn, nu trage cu urechea, nu se uită peste umăr, te lasă-n durerea ta. Oricum, eu nu mai arunc sticle-n Bega pentru că am aflat că ăştia de la Ape au un fel de baraj care adună gunoaiele. Aşa că sticla mea a mers un pic, după care s-a trezit la gunoi.

Dar poate trimit un porumbel călător, mă mai gândesc!

Cu noroc!

Am citit pe îndelete numărul 13 din Noua Literatură. Ar fi putut fi unul cu ghinion, dar mă gândesc la culoarea copertei, acest verde a trifoi cu patru foi, care a adus norocul. Când am văzut cuprinsul pe blogul oficial, am cam bombănit, adică bine, scriitori din afara graniţelor, dar de ce ăştia?! Am aflat de ce: erau ocupaţi ceilalţi şi au ignorat e-mail-ul trimis în căutarea lor; aşa că altă dată promit să nu mai strâmb din nas înainte de a vedea ce şi cum.

La ce concluzii am ajuns?

• trebuie să citesc povestea asta cu gramofonul lui Sasa Stanisic, pentru că Simona Popescu o compară cu La pescuit de păstrăvi în America!
• aş face bine să citesc şi Circul din faţa casei, pentru că aşa mă îndeamnă Luminiţa Marcu; de fapt, mai citisem eu cândva şi o cronică a lui Marius Chivu, dar mă gândeam să nu-l ascult [de data asta].

Alte chestii:

• mi-a plăcut tonul firesc al articolului despre Lavinucea.
• T.O. Bobe se simte sufocat de mârlănie. Păi fără ea ne-am pierde tot farmecul![în caz că-l avem.]
  
• un traducător bulgar spune că pe la noi nu prea circulă autori de la ei; el n-a observat că noi vrem egalitate, dar nu pentru toată lumea?
• nu mi-a plăcut poza cu Alexandru Matei, zici că-i Artanu’ în zi proastă.
• am găsit şi eu de nişte sifoane, prin pod, în casa bunicilor.

Scriitorii ajunşi prin alte zone povestesc despre ei:

• Anamaria Beligan spune că interesul pentru arte, pentru literatură e mult mai mare în estul Europei decât în restul lumii. Mie îmi vine să zic: încă o victorie ca asta şi am încurcat-o.
• mi se pare straniu că Adrian Sângeorzan şi Carmen Firan în casă vorbesc de obicei româneşte, dar puţinele certuri le au în engleză.
• Adina Dabija scrie despre literatura ca aventură interioară.
• Saviana Stănescu se simte tot proscrisă şi la New York, dar zice că-i mai bine să fie proscrisă acolo, decât aici; acolo ce faci mai are şi importanţă.
• Paul Doru Mugur spune câte ceva despre literatura e-migraţiei, asta înseamnă că, dacă publică pe internet, autorul poate locui oriunde.

Acum aştept pdf-ul, să-l împart pe la prieteni. Să citească şi ei, că merită.

Dormi!

Unele verbe nu funcţionează la imperativ! Am văzut şi eu documentarul despre Roger, nefericitul insomniac al cărui comutator s-a stricat în asemenea hal încât nu mai putea să întrerupă legătura cu realitatea şi n-a mai reuşit deloc să adoarmă; a murit după câteva luni de nesomn. Maya, tânăra insomniacă din Dormi!, a văzut şi ea filmul, şi cade serios pe gânduri. Caută soluţii, dar nu le găseşte. Dimpotrivă, mai mult se afundă în toată nefericirea şi nebunia ei. Bântuie noaptea prin oraş, sună la interfonul vecinilor, se comportă aiurea. De parcă ar fi avut de ales!

Dar mai sunt şi alţii, mai nebuni decât ea, de exemplu Benoit De Gitier. O zăreşte de la fereastră, o vede cum tulbură liniştea celor care dorm şi aşteaptă să-i vină rândul, să sune la el. Sau şi-a zărit mama, pe ea o aşteaptă de fapt?

Maya şi Benoit spun pe rând, aceeaşi poveste, dar adevărurile lor diferă destul de mult. [Mi-am adus aminte de o carte citită de ceva vreme, Parţial color a lui Sorin Preda; acolo era vorba de un divorţ, într-un fel părea normal ca cei implicaţi să aibă viziuni diferite despre cele întâmplate.] E cam trist ca tu să crezi că-i pasă cuiva de tine, şi celălalt să te ajute din milă, sau cu o oarecare furie neputincioasă. Tu să crezi că l-a cunoscut pe Hugo, iar el să spună da, pentru că întrebarea i-a sunat ca un banc bun.

Am citit fragmentat romanul şi nu prea a fost bine, s-a diluat o parte din tensiunea lecturii. Oricum, nu o recomand insomniacilor, vor observa că totdeauna poate să fie şi mai rău, iar asta nu e neapărat o consolare.

Din toată cartea, pasajul cel mai reuşit ar fi: Asta a fost ultima zi care a contat. Restul a fost pur şi simplu o viaţă. Sunt destule stângăcii în text, dar mi-au plăcut personajele. Unele, deşi [ultra]secundare, sunt de neuitat. În primul rând Hugo, unchiul favorit al Mayei, care după ce a fugit dintr-un spital de nebuni, a incendiat casa părintească pentru că aşa-i spusese mama lui, într-un vis. Dar mai e şi Olga, pe care Maya o cunoaşte în spital [ajunge acolo după ce fură o bicicletă şi o loveşte o maşină, pentru că ea se gândea la cu totul altceva]. E de neuitat Olga cu jocurile ei, Olga, colega de salon îndrăgostită de Marlon Brando, dar la care renunţă pentru că aflase că are o fire dificilă.

Benoit are şi el prieteni ciudaţi: caşalotul Frederik, care-i stă alături de multă vreme, încă din copilărie, Ernest/Ernestine, un fluture de noapte, pe care-l adăposteşte în camera lui de hotel. Mai e şi Ingrid, cea care reduce totul la cifre, fapt explicabil, pentru că relaţia ei cu Benoit e una dintre doi pacienţi ai unei clinici psihiatrice.

Finalul poveştii e unul parţial fericit, pentru că Maya şi Benoit se reîntâlnesc, după ce se pierduseră la un moment dat. Până la urmă tot din disperare se regăsesc.

Ce să mai zic? E-o cărticică bună pentru un debut, a fost şi premiată de fapt. Era să uit: de citit un interviu cu Annelies Verbeke: „Nu profit de situaţie pentru a scrie despre mine.”

Annelies Verbeke, Dormi!, traducere de Gheorghe Nicolaescu, Cotidianul/Univers, 2008

Cu nerăbdare!

Tot căutând veşti care să-mi ridice moralul, am descoperit-o pe cea mai bună: lista invitaţilor la StudentFest, secţiunea Literatură.

Îi trec aici exact în ordinea de pe site: Alexandru Muşina, Claudiu Komartin, Dan Coman, Miruna Vlada, Octavian Soviany, Ştefan Manasia.

Şi tot de acolo: astăzi e 24 martie 2008, mai sunt 49 de zile până la STUDENTFEST2008!

Pe scurt

Repede, cât merge ăsta, spun că am mai descoperit câteva bloguri ale unor scriitori:
Veronica A. Cara
Saviana Stănescu [plus unul de emigrantă]
Mirela Roznoveanu
Mugur Grosu

rdSucks big time!

iar n-am internet acasa, nu merge rdShiiiiiitu', o sa tac o vreme. nu mult, sper. oricum o sa incerc sa rdSCAP de ei!

Temporizare

Până mă învrednicesc eu să scriu ceva mai consistent şi constructiv, spun aşa, în viteză: pe blogul celor de la Observator cultural au apărut nominalizările la premiile pentru literatură.

Pentru poezie şi proză/memorialistică se poate vota on line, adică şi cititorii dau premii. Eu n-am pierdut ocazia de a vota Submarinul iertat.

Am descoperit pe net interviul apărut în Dilemateca, numărul din martie, cu Adriana Babeţi. Şi dosarul Străinul – mod de întrebuinţare, tot din Dilemateca, dar din februarie.

De citit şi-un interviu cu John O'Brien [director al editurii Dalkey Archive Press], realizat de Ovidiu Şimonca, apărut în Observator cultural.

Pentru francofoni, cei de la L'Express au un blog special dedicat târgului de carte de la Paris: En direct du salon du livre.

Later Edit. Din seria incredibil, dar adevărat, editorialul lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei, despre [ne]prezenţa României la Târgul de Carte de la Leipzig. Un fragment doar: „Domnişoara drăguţă de-acolo se uită într-un ghid cât o cărămidă şi ne spune: da, România, pavilionul 401. Uf, bine că l-a găsit, ne zicem, şi pornim să-l aflăm şi noi. Ajungem la faţa locului şi, vorba Ninei Cassian, „faţa locului era umflată“... Nici urmă de vreun pavilion românesc. Unde scria 401 erau un coş de gunoi, un mic stand cu prospecte nemţeşti şi-o sală goală de lectură.” Articolul întreg aici.

Old Joke

Să ştiţi că citesc cu spor, dar nu apuc să scriu. Aşa că m-am gândit să vă ţin de vorbă. Ce urmează e un vechi banc literar, binecunoscut anumitor studenţi.

Mai întâi a fost un domn, englez de felul lui, pe nume Matthew Arnold, care a scris Dover Beach, o poezie despre o mare calmă, o lună frumoasă şi alte romantisme. Pe urmă, pentru că ironia, sarcasmul şi cinismul n-au apărut aşa de ieri, de azi alt domn, american de astă dată, Anthony Hecht, a scris The Dover Bitch, despre nenorocita care stă pe malul mării cu Matthew acela. Fiecare cu biciul lui!

P.S. A început să mişte câte ceva pe site-ul celor de la Vinea. A apărut o listă de autori. O fi de bine, o fi de rău?

Nocturne

Scriu pe scurt despre întâlnirea de vineri seara cu dilematicii, mai precis Magdalena Boiangiu, Simona Sora şi Mircea Vasilescu. Eu nu-s o bună cititoare a Dilemei vechi, adică o citesc parţial. Dar m-am dus acolo mai ales pentru Dilemateca, despre care am aflat că va avea cândva şi un site adevărat, adică va deveni citibilă pe net. Au în pregătire şi un blog, care probabil va funcţiona înaintea paginii de internet! Iniţial vestea m-a bucurat, iar apoi m-am liniştit brusc amintindu-mi că şi Observatoru' cultural a promis un blog, s-a apucat de el, dar i-a trecut repede. Dacă blogul Dilematecii va rezista o vreme, o să spun şi eu că există.

Dar cel mai important lucru spus în acea seară i-a aparţinut Rodicăi Binder, prezentă în public. Spunea că vine dintr-o ţară plicticoasă într-una în care se întâmplă multe; dar mai ales spunea că ne lipseşte acea cultură a răbdării care ne-ar face să-l ascultăm pe celălalt şi speră că într-o zi o să înceapă şi aici acele lecturi, pe care unii dintre noi ni le dorim. Şi cred că Victor Neumann a zis că aproape nu ne interesează ce spune celălalt, dovadă că de multe ori interlocutorii nici nu se privesc. În timp ce unul vorbeşte, celălalt deja se gândeşte la ce îi va răspunde, ignorând de fapt părerea celui din faţa sa.

Şi mi-am adus aminte de Cătălin Dorian Florescu; el spunea că elveţianul vine să-l asculte citind, aşteptând să audă o poveste nouă, dar românul, care e convins că le ştie pe toate, n-are aceeaşi răbdare. Nu ştiu dacă-i aşa, dar oricum e o lipsă de curiozitate, un fel de infirmitate.

Wishlist

Mi-am descărcat diverse muzici, ascult Amy Winehouse, Pearl Jam, Lhasa. Şi multe aş mai vrea.

I wish I was a messenger, and all the news was good.
I wish I was the full moon shining off a camaro's hood.



I wish I was the pedal break that you depended on.
I wish I was the verb to trust, and never let you down.

Pearl Jam, Wishlist

Pierdere de timp

Am intrat şi eu în rândul lumii dar, sinceră să fiu, puteam să m-abţin, mi-ar fi fost mult mai bine. Finally am citit şi io un Houellebecq, mai precis Platforma; şi mi-am adus aminte brusc [nu chiar brusc, aşa după vreo 2-3 pagini] de ce nu pun eu mâna pe franţuji, p'ăştia ultracontemporani, because pe Flaubert, Marguerite Yourcenar & co nu mă voi supăra niciodată.

Ce-am învăţat din ce-am citit? Am învăţat cum se scrie o carte de succes:

reţeta 1: se iau reviste glossy, care au din toate câte puţin, se studiază bine, se amestecă, se scrie o carte după formula dovedită magică, şi gata; dacă pare prea simplu se încearcă altă reţeta, de fapt e tot aia doar pare cool, vroiam să spun cultă.

reţeta 2: avem nevoie de o carte de educaţie sexuală, filme xxl, un ghid de călătorie, nişte chestii despre afaceri, mult cinism, mult de tot încât să pară că noi l-am inventat, se amestecă bine, se adaugă condimente, după gust, adică nişte bombe, lacrimi, discuţii despre un bestseller, două, câte ceva de stânga, se bagă la cuptor până se rumeneşte-un pic şi gata, o vindem pe post de trufanda.

Houellebecq ăsta pune diagnostice societăţii contemporane, o judecă fără milă, sunt de acord, dar nu văd care-i legătura cu literatura. Ar fi putut avea foarte multe legături cu literatura dacă şi-ar fi bătut capul cu cele literare. Dacă ar fi tăiat primele două părţi şi scria doar povestea lui Michel, după moartea lui Valerie, ar fi fost mult mai bine. Pentru că viaţa se rezumă la o filozofie de doi bani, putem să ne dăm cu capul de toţi pereţii, până la urmă contează cu adevărat doar iubirea şi moartea.

Când găseşte filonul potrivit, Houellebecq se plictiseşte brusc şi închide taraba. Am făcut tot felul de însemnări, dar mi se pare pierdere de timp să scriu despre individul ăsta, care din punctul meu de vedere nici nu există. Şi nici nu mai citesc vreun francez prea curând, până apare romanul lui Philippe Claudel.

Michel Houellebecq, Platforma, traducere de Emanoil Marcu, Polirom, 2003

Of!

Să nu-mi spuneţi mie că nu se vinde poezia, că dau cu bombe! Problema nu e că nu se vinde, ci că se vinde prea repede. Dacă nu s-ar vinde, n-aş fi eu aşa furioasă la ora asta.

M-am dus şi eu ca toate damele fine, la Cărtureşti-ul din mall. Dintr-o privire am văzut că erau destule titluri noi pe raftul de poezie, se vedea cu ochiul liber că-s mai multe cărţi frumos aranjate. [la toate capitolele acolo-s mult mai multe decât pe Mercy, pentru că-i mai mare spaţiul.]

Evident că nu erau cele pe care le vreau eu cel mai mult. Nu, nu pentru că n-au fost, ci pentru că s-au vândut! Ştiu sigur că au fost, pentru că am întrebat frumos la casă! Şi n-am întrebat de toate, doar de vreo 2-3, după care m-am oprit, că făcea libraru’ cu nervii, dar nici inima mea nu era mai bine.

Aşa că am luat vreo 2 din lista de aşteptare, dar nu din top 3. Mai erau şi altele interesante probabil, dar nu pentru mine. Nu ştiu cum se face, dar toată lumea vrea exact cărţile pe care le vreau eu. Să le fie ruşine cu alte cuvinte, dar mă bucur pentru ei!

Dugmeta

A fost îngrozitor! Rds-ul s-a gândit să schimbe cablurile, nu ştiu cum o fi prin alte ţări, dar la noi, când se întâmplă aşa ceva, nimic nu mai funcţionează. Aveam cabluri noi şi conexiune din părţi. Dar azi au venit vreo doi şi văd că au reuşit să pună sistemul în funcţiune. Oricum eu n-am fost în apele mele fără calculator, nici n-am citit mare lucru, n-am scris niciun rând [dar am vreo 3 cărţi pe lista de restanţe], am butonat tv-ul până mi-am dat seama că nu pricep nimic din ce se întâmplă în jur, nici bârfe, nici jonglerii politice, nimic. Şi nici nu vreau să aflu.

Să uit necazurile, m-am refugiat în diverse muzici. Rock mai ales. Rock sârbesc mai precis, sau ex-yugoslav. Nostalgii, amintiri, diverse. Amintiri din copilărie, adică.

Nu, nu ne era [mai] bine pe atunci, aveam nişte vise intacte, atât.

Bijelo Dugme, Ako ima boga

Alte premii

S-au mai dat nişte premii prin SUA, au votat vreo 800 de cronicari, adică NBCC adică the national book critics circle. Au şi blog. Lista câştigătorilor e aici.

Premiul pentru proză l-a luat Junot Diaz cu un roman The Brief Wondrous Life of Oscar Wao. Am citit undeva, dar nu ştiu unde, nu găsesc acum articolul, că Poliromu’ ar fi pus ochii pe cartea asta [de fapt Bogdan Alexandru Stănescu]. Sper să fie adevărat, pentru că-s curioasă. Junot Diaz a fost comparat cu Toni Morrison, aşa că eu o să cumpăr cartea cu prima ocazie.

Mary Jo Bang [pentru Elegy] a luat premiul pentru poezie. M-a impresionat povestea cărţii, a fost scrisă după moartea fiului ei [supradoză cu medicamente, accidentală sau nu; nu ştiu ce vârstă avea, se spune doar young adult]. Pe Amazon se pot citi on line câteva poezii din volum. Şi aici mai e unul [plus vreo două în variantă audio].

Am găsit şi-un site cu multe altele citibile on line. Încă unul. Dar mai ales Poetry Links Library.

"falling on my head like a memory"

Pentru că plouă, muzici, fără legătură cu ziua comunistelor.

The Stone Roses, I Wanna Be Adored, varianta video e aici, dar spune că embedding disabled by request; în traducere liberă asta înseamnă că cineva a călcat copyrightul pe bombeu. Varianta audio să fie:




I dont have to sell my soul
Hes already in me
I dont need to sell my soul
Hes already in me
[lyrics]

Cocktail, dar nu Molotov

N-o să povestesc nimic despre niciun roman, pentru că azi am văzut o primă magnolie înflorită şi nu-mi stă gândul la cărţi. Pe deasupra, stă să înceapă emisiunea lui Florin Iaru, aşa că nici n-am mult timp pentru a scrie aici.

Mi-am dat seama că am uitat să scriu despre invazia lăcustelor când am povestit câte ceva despre cartea lui Achebe. Africanii ăia erau tare fericiţi când apăreau insectele astea, pentru că întotdeauna urma un festin. Eu mă aşteptam să urmeze un dezastru, amintindu-mi fragmentul din cronica lui Miron Costin [pe care a trebuit să-l învăţ pe dinafară când eram în liceu, uite-aşa, să-mi fie dragă literatura.] Nu ştiu care-i motivul real al bucuriei, poate erau alt tip de lăcuste. Dar observ că la noi orice s-ar întâmpla tot nu-i bine.

Trecând la evenimente literare, pot spune că am ratat două: o întâlnire cu un poet francez, Yvon Le Men, şi o lansare de carte [Omul negru, de Tudor Creţu]. Dar promit că mă duc săptămâna viitoare la Joc Secund, când vin cei de la Dilema Veche & Dilemateca [vineri, 14 martie].

Şi mai spun că a apărut Orizontul numărul 2. Nu e niciun interviu cu Attila Bartis, nu ştiu cum de-i posibil aşa ceva! Dar e un fragment din Plimbarea, vreo două pagini.

Things Fall Apart

De mult îmi doream să citesc o carte scrisă de Chinua Achebe, pentru că am tot văzut că apare pe listele cu posibilii nobelizaţi. Aşa că am fost tare bucuroasă văzând tradus romanul lui de debut. L-am citit repede şi m-am lămurit. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut cartea, sau că ar fi una proastă, pot doar să spun că habar n-am ce înseamnă Nobelul. În mintea mea ar trebui să fie vorba de autori care-ţi taie respiraţia. Nu-i cazul; nu ştiu de ce, sau am devenit eu total insensibilă, sau e o problemă cu proza care se scrie azi. Romanul a fost publicat în 1958, iar finalul e tipic postmodern: guvernatorul englez [ cel care civilizează triburile primitive din bazinul de jos al Nigerului] se gândeşte că ar fi bine să scrie [şi] povestea lui Okonkwo, un războinic respectat de tribul său, care va prefera să-şi pună singur ştreangul de gât, ştiind sigur că albii îl vor condamna la moarte.

Cartea e foarte frumoasă mai ales în prima parte, în care viaţa unui trib african se desfăşoară neîngrădită de legile omului alb. E povestea unei lumi în care se amestecă legende, credinţe şi ritualuri străvechi. O lume sălbatică, dacă o judecăm după gustul nostru, pervertit de corectitudinea politică. O lume în care gemenii sunt abandonaţi în pădure, imediat după naştere, una în care soţul are dreptul să-şi bată soţia, dar şi una în care fraţii îşi apără sora bătută pe nedrept. Practic e o lume a legilor nescrise, în care spiritele au un rol dominant. Şi dacă e nevoie părinţii sunt pregătiţi să lupte şi cu zeii pentru a salva viaţa unuia dintre copii. [Agbala îşi trimite preoteasa pentru a i-o aduce pe Ezinma, singurul copil pe care Ekwefi l-a văzut crescând, toţi ceilalţi murind la vârste mici. Nesocotind toate legile din Umuofia, Ekwefi o urmăreşte prin pădurea neprietenoasă noaptea. Şi îi e foarte frică, nu doar de animale, de blesteme şi de spirite, ci şi de cei care ar pedepsi-o la întoarcerea acasă. După multe ocolişuri, ajunge la intrarea în sanctuar şi acolo, femeia istovită e trimisă acasă de Okonkwo , venit şi el să-şi apere fiica, dar şi legile nescrise. Cu maceta, dacă e nevoie. Mi s-a părut a fi cel mai puternic episod din toată cartea, unul care spune multe despre cei pe care-i considerăm sălbatici.]

Echilibrul acestei lumi se frânge în momentul în care apar albii şi creştinismul începe să facă prozeliţi. Sunt atraşi de noua religie mai întâi cei slabi, proscrişii tribului. Chinua Achebe încearcă să rămână cumva în afara luptelor religioase, nu dă sentinţe, nu spune că una ar fi mai bună. Sigur, albii vor învinge. O lume dispare încet. Cu ce preţ, ştim toţi mult prea bine.

Chinua Achebe, O lume se destramă, traducere de Angela Dupleschi, Cotidianul/Univers, 2008

Nimic important

Azi aş fi vrut să scriu despre o carte, dar am o stare mult prea primăvăratică aşa că amân pe mâine. Trebuia să profit cumva de soare, mai ales că sâmbătă a plouat, au fost şi tunete, a fost şi grindină, iar ieri o ploaie mocănească m-a ţinut în casă, doar pe balcon am ieşit vreo câteva minute, în care mai mult am admirat pisica vecinilor, frumos aşezată pe jardinieră. Am tot timpul emoţii când o văd cum priveşte strada în toate direcţiile şi cum uneori, când se aude vreun motor mai supărat, îşi lungeşte cumva gâtul în încercarea de a depista sursa acelui enervant mârâit. Atunci se ridică un pic, parcă ar fi gata să fugă şi se linişteşte doar după ce maşina a trecut de blocul nostru.

Dar azi am profitat de soare şi-am stat la un ceai, pe o terasă din centru, unde am vorbit despre cărţi, despre poeţi şi despre studentfestul care o să vină. Deocamdată am aflat că vine Miruna Vlada, a scris ea pe blog, că n-am surse secrete de informare. Sigur vor mai veni şi alţi scriitori, eu îmi doresc să vină mai ales autori tineri.

Înainte de opt, am văzut prima emisiune din seria "27. Poezie de Bucureşti", de pe Cultural, e drept că la un moment dat n-am putut să mă uit cu foarte mare atenţie, aşa că n-am văzut nici o prezentare a celui care a citit un poem [dar eu spun că era Constantin Abăluţă], dar nu cred că a fost, emisiunea mi s-a părut un fel de text suspendat între două reclame, iar pe fundal se vedeau imagini dintr-un Bucureşti ponosit. Zău că se putea mai bine, poate data viitoare.

Mi-am luat şi Dilemateca, unde au apărut şi cronici la cărţi de poezie. Bune şi astea, dar eu vreau mai multe. Şi poze! să-mi fac, după cum am mai zis, măcar un album cu fotografii frumoase. Şi cărţile, să stea ele frumos la Bucureşti, prin beciuri, sau pe unde le-o fi locul.

De mâine se anunţă din nou ploi şi frig, adio terase, mă întorc la citit.

Mărţişor

Şi-a pus Gogu' mărţişor, precum vedeţi:


Dar şi eu am unul frumos, lucrat în casă, cam aşa:



De aici l-am luat. Mai sunt şi altele, poftiţi de alegeţi. Urmează o primăvară frumoasă, garantează mărţişorul!

Să aveţi tot ce vă doriţi!