Din reviste adunate

Zi de răsfoit reviste, în tihnă. Nu oricum, ci aşteptând numărul 12 din Noua literatură, care parcă se schimbă cumva. Sau e doar o impresie? Din câte îmi dau seama, o să fie o cronică la Submarinul iertat, dar şi multe altele despre poezie, nu neapărat despre poeţii care-mi plac mie, dar, ce să-i faci, nu le poţi avea pe toate. Înapoi la ce citesc:

Cuvântul, 1/2008 – un interviu cu Philippe Claudel, o anchetă despre artişti şi chestiuni financiare şi o alta despre exporturi şi importuri culturale; în numărul trecut, Cosmin Perţa a scris despre minunatul submarin [mai era acolo şi un fragment din romanul lui Tudor Creţu, încă nu ştiu dacă-l cumpăr sau nu], în numărul ăsta zice câte ceva despre calitatea traducătorilor din limba română. Nu vrem orice fel de traducător; şi eu cred asta, partea proastă e că nu ştiu în ce măsură avem de unde alege.

Steaua, 1/2008- Mihaela Ursa scrie despre Femeia neagră a unui culcuş de hoţi, cartea lui Andrei Codrescu [e şi pe blog]; Bogdan Creţu - despre o găselniţă critică douămiismul, cu variantele mizerabilism, neoexpresionism, biografism [dar ăsta mai apare şi pe la alte generaţii, parcă]. Contează până la urmă valoarea fiecăruia, cam asta-i concluzia. Aşa la grămadă, pe criterii de vârstă [sau anul debutului], zău că nu stă nimeni nemişcat prin istoriile literare. S-ar putea ca-n momentul ăsta să fie 50 de-un anumit fel şi 2-3 excepţii, iar nesimţita aia de istorie să-i ţină minte exact pe cei 2-3. Şi iar mi-am adus aminte ce zicea Cărtărescu într-un interviu: intrarea în literatură se face în grup, dar consacrarea e individuală.

Familia, 11-12/2007 - eseul lui Octavian Soviany [Experimentalism. Textualism. Postmodernism] face toţi banii, aşa că celelalte pagini, până la 312, sunt pe gratis; dar am mai citit despre Zilele Revistei Familia şi m-am bucurat că nu prea-s poveşti, ci poezii [Claudiu Komartin, Manasia, V. Leac etc.]

Viaţa Românească, 1-2/2008- Nicoleta Sălcudeanu scrie o cronică despre Asediul Vienei; am mai citit zilele astea o cronică despre cartea lui Horia Ursu, aşa că aş face bine să mi-o cumpăr.

Orizont, 1/2008 – [e deja pe site] Mircea Mihăieş scrie despre Bruce Springsteen. Dar eu deja aştept numărul următor, sper că vor fi interviuri şi altele cu Attila Bartis & Filip Florian, asta pentru că au fost în Timişoara, au avut o lectură pe model occidental, la Joc Secund. Dar poate povestesc mâine despre...

69

Înainte de a termina ce mai am de scris despre Ragtime, am de onorat leapşa de la Tomata cu Scufiţă. Am dat şi eu copy-paste, să meargă mai repede, dar nici să nu pierd importantele instrucţiuni:

1. Deschideti o carte de beletristica (deci sa nu fie ceva despre ingrijirea viermilor de matase sau despre bolile ORL, ca iese alta dandana!) la pagina 69. Zic 69 fiindca sigur o sa tineti minte cifra asta…
2. Alegeti prima fraza pe care va cade privirea si scrieti-o pe blog. Dati leapsa mai departe UNEI SINGURE PERSOANE.
3. Cel care primeste leapsa va respecta aceleasi reguli, doar ca va adauga fraza gasita de el in coada celei primite si va da mai departe constructia realizata.

Cartea a fost simplu de ales, adică Tache de catifea, a lui Ştefan Agopian. Am căutat o frază la pagina 69: "Când am deschis gura şi am vorbit, s-a speriat atât de tare, că era cu o ureche chiar lângă gura mea, dacă aş fi scos limba, l-aş fi atins."

Fraza asta o adaug frazelor deja existente, iar următorul va lega fraza lui de toate astea. Zice Hellene: „Struţo-cămila” de care zicea El Sce va fi analizată după ce se învârte prin blogosferă.

Cand ai de-a face cu francezi, n-ai voie sa spui adevarul, daca aceasta le raneste cumva mandria. In cateva minute ar fi intrat negresit in vorba si ar fi legat o stransa cunostinta, inceputul fiind facut si ambii apucand sa-si exprime aproape simultan satisfactia ca praful drumului se potolise dupa ploaia din ajun si ca e o placere sa calatoresti pe racoare. Cand am deschis gura si am vorbit, s-a speriat atat de tare, ca era cu o ureche chiar langa gura mea, daca as fi scos limba, l-as fi atins.

Regula spune să dau leapşa unei singure persoane, adică Puck [pentru că azi dimineaţă blogul ei l-am citit primul].

Ragtime

Am citit Ragtime mai repede decât aş fi crezut, profitând de abandonul neaşteptat al calculatorului. Cartea nu este doar o poveste despre America începutului de secol XX, ci şi expresia revoltei din anii în care a fost scrisă. Pentru Marius Chivu, romanul reprezintă certificatul de naştere al Americii moderne, în timp ce Paul Cernat îl consideră un roman retro despre identitatea americană. Citiţi în articolul său despre ficţiunea istorică/"metaficţiunea istoriografică". [Un fragment din Ragtime poate fi găsit aici.]

Lucruri ultraştiute despre roman:

• mai multe poveşti se amestecă pentru a reda o imagine cât mai fidelă a unei lumi în plină formare
• figuri istorice reale (precum Houdini, Henry Ford, J.P.Morgan, Arhiducele Franz Ferdinand, Emiliano Zapata) stau alături de altele pur fictive, care au însă rolurile principale, determinând evenimentele care au loc [adică un fel de minori majori].

Mie mi-au plăcut doar anumite poveşti, personaje. Parcă nu ele au fost în centrul atenţiei.

Poveşti:

· Tateh şi fetiţa lui, decupajele din hârtie, cărţile pe care le realizează, dar mai ales călătoriile cu tramvaiul, dintr-un oraş în altul, în căutarea unui nou destin. Reţeaua de tramvaie interurbane alcătuieşte un păienjeniş care-i ajută pe unii să fugă de propriul lor trecut.

· istoria unei familii din New Rochelle, una aparent obişnuită. În timp ce Tatăl este plecat într-o călătorie spre Polul Nord, viaţa aparent tihnită a casei se va schimba atunci când Mama va descoperi în propria curte un copil negru abandonat, iar Fratele mai mic al Mamei va fi atras mai întâi de frumuseţea lui Evelyn Nesbit, iar apoi de ideile Emmei Goldman, o anarhistă roşie.

· Coalhouse Walker Jr., un pianist de culoare, e cel care va tulbura definitiv viaţa familiei, după ce intră în conflict cu Willie Conklin, comandantul pompierilor, rasist şi arogant. Confruntarea dintre ei aduce în prim plan conflictele rasiale, intoleranţa, politicianismul. M-au înfuriat aroganţa şi orgoliul ambilor. Finalul romanului aproape că le aparţine, lucru care m-a indispus foarte tare.

E o lume pestriţă, iar uneori personajele ies din scenă înainte de a prinde contur. America e o lume a emigranţilor, a celor care nu reuşesc să scape de sărăcie, doar schimbă un decor cu altul, fără a obţine vreun avantaj palpabil. Dar e şi una a celor care au curajul de a visa, de a lua viaţa în propriile mâini.

E o imagine foarte frumoasă a celor două vapoare care-şi încrucişează drumurile, unul vine din Europa şi e ticsit cu săracii lumii vechi, disperaţi visători porniţi în căutarea unei vieţi mai bune, altul pleacă în căutarea Polului Nord, cu alt tip de visători. Nici unii, nici alţii parcă n-ajung chiar unde şi-au dorit, deşi au iluzia asta, că şi-au atins ţinta.

Fratele cel mic al Mamei e un personaj foarte interesant, genul de etern revoltat, chiar şi fără a avea o motivaţie clară. Se alătură „armatei” condusă de Coalhouse, iar apoi, după ce războiul lor e pierdut, pleacă în Mexic, să i se alăture lui Zapata.

Dar povestea care mi-a plăcut mie cel mai mult e cea a lui Tateh, cel care ştie să decupeze din hârtie minunate contururi, iar apoi să construiască frumoase cărţi cu poze mişcătoare. Va sfârşi în spatele unui aparat de filmat, secolul xx devenind unul al imaginilor până la urmă.

Băiatul spune întreaga poveste, pentru că el e singurul interesat de toate lucrurile aruncate de alţii. Iar cei buni sunt răsplătiţi în final, aşa, ca-n poveşti.

E.L. Doctorow, Ragtime, traducere de Antoaneta Ralian, Leda/Corint, 2007

later edit: încă o cronică, din România Literară.

Bloguri noi, de citit

De la Mayuma am aflat că Ruxandra Cesereanu mai are un blog, în care va publica fragmente din anumite cărţi. Ultimele însemnări sunt despre Arghezi.

În schimb, Vasile Baghiu are un blog "himeric". E bine că într-o scurtă însemnare spune cum se pot comanda unele din cărţile lui, nu de alta, dar astea de poezie nu prea ies din edituri, decât cu forţa. [Sau cum bine zicea Dede noi avem metode rafinate de a ignora un scriitor.]

Am şi eu o cartea de-a lui, una mai veche, Gustul înstrăinării; trec aici câteva versuri, parcă se potrivesc în context:

Credeam că poţi să te duci pur şi simplu acasă şi să citeşti,
Sau să trăieşti cum scrie acolo, uitând
Femeile plăpânde care suferă infinit, şi multe altele,
Mărunţişuri pe care nu-i bine să le pui la inimă,
Bolile care conferă vieţii o plenitudine voluptoasă, o plăcere aşa
De a lenevi prin paturile spitalelor, nişte umbre
Pe un coridor răsunător, noaptea, când dacă se-aude tuse
Simţim în noi un fel de frustrare.

De pe blogul himeric, am aflat că Nicolae Coande are site. [Şi-o carte de-a lui am sigur pe undeva.]

"Toate-s vechi şi nouă toate"

Am ales un subiect cam trist pentru o seară de duminică, dar n-am ce-i face. Precum am zis, am citit cartea asta pentru că aveam anumite dileme. Dar mă aşteptam să fie un fel de roman siropos, o biografie romanţată; din fericire, n-a fost aşa ceva; de fapt, cred că dorinţa autoarei a fost să scrie un text oarecum obiectiv, bazat pe mărturiile celor care i-au cunoscut pe Esenin şi Isadora Duncan. Pe alocuri i-a reuşit, fiind destule pagini în care pur şi simplu notează sec cele întâmplate; de câte ori încearcă să explice relaţia dintre cei doi, tonul parcă devine nefiresc. Înainte de a scrie propria carte, Carola Stern a încercat să se documenteze cât mai bine, a citit, printre altele, o biografie a lui Esenin, memoriile Isadorei Duncan, romanele lui Anatoli Mariengof.

În general, nu ştiu dacă din exterior cineva ar putea explica ce se întâmplă între doi oameni, indiferent care ar fi ei. M-au deranjat oarecum mărturiile martorilor, care înclină balanţa în favoarea unuia sau a altuia, depinde al cui prieten era. Nu mă miră faptul că pentru Esenin poezia pare a fi mai importantă, nici nu cred că s-ar fi putut să fie altfel. [M-am tot gândit la o vorbă, parcă-i aparţine lui Vlahuţă: dacă nu înţelegi, cel puţin nu condamna.]

Revenind la dilemele mele, eu aveam senzaţia că Esenin a murit scriind cu propriul sânge ultimul poem. Adică eu ştiam varianta asta: care apare pe diverse site-uri, cum că şi-a tăiat venele, a scris un poem de adio cu propriul sânge. I l-a dat unui prieten cu rugămintea de a nu-l citi imediat. Am aflat că a murit o zi sau două mai târziu, alegând o metodă la fel de dură, adică s-a spânzurat. Nu-i lucru nou să mori în lumea asta/Dar nici să trăieşti nu-i lucru nou, cam aşa merg lucrurile.

Esenin şi Isadora Duncan s-au cunoscut în noiembrie 1921, la Moscova. s-au căsătorit în mai 1922, şi au plecat într-o călătorie lungă, spre Vest, ajungând la Berlin, Paris, dar şi în SUA. În vara lui 1923 s-au reîntors la Moscova, iar în toamnă relaţia lor s-a destrămat. Ce m-a mirat [mi-ar trebui alt cuvânt, dar nu-l găsesc la ora asta] a fost că aveau nevoie de translator pentru a se înţelege. [E un detaliu pe care nu-l ştiam deloc.]

N-am de gând să spun vreun cuvânt despre iluziile politice ale Isadorei Duncan, nici despre alte dispute politice.

Esenin nu a fost contemporan cu colectivizarea şi alte minunăţii ale noii lumi. Citind cărticica asta, abia dacă pot întrezări dramele îngrozitoare care s-au întâmplat cu alţi scriitori: Kliuev a fost arestat şi deportat ca reprezentant al literaturii culacilor, Boris Pilniak a fost condamnat la moarte ca spion şi trădător de ţară; mulţi alţii au avut de suferit.

Se spune că, pentru a fi arestat, era suficient să ai în casă un volum cu poeziile lui Esenin.

Carola Stern, Isadora Duncan & Sergei Esenin, traducere de Herta Spuhn, Paralela 45, 2003

Greu a fost!

În sfârşit am reuşit să repun calculatorul pe picioare, nu de alta dar a avut o tentativă de autodistrugere, acum exact o săptămână. Era aproape să-i reuşească. Dar am salvat hard disk-ul, ceea ce e bine. În rest, cam toate componentele sunt noi; şi am reinstalat diverse programe.

Poate s-a molipsit de la cărţile citite în ultimul timp. După Cartea tuturor intenţiilor am trecut la Sandor Marai şi Lumânările ard până la capăt. Iar apoi am citit o carte despre Esenin şi Isadora Duncan, pentru că aveam anumite nelămuriri.

Aşa că de mâine sper să reintru în normal, pentru că numai de acasă pot să scriu pe blog.

Votaţi!

Luni, 21 ianuarie, se dau premiile Cuvântul, pe 2008. Încă se poate vota [până luni, la ora 10].
Nominalizările Premiilor "Cuvântul" pentru anul 2008

Mai trec aici şi interviurile cu Ion Mureşan, din Ziarul de Duminică. [De fapt, cred că e unul singur împărţit în două părţi, dar aş vrea să mai fie şi altele.]
Am fi toţi geniali de-am reuşi să facem cuvântul una cu gândul

Paradisul meu a fost în cărţi, iar infernul era realitatea

Literatura sau viaţa?!

Un scriitor trebuie să-şi schimbe viaţa în cuvinte, aşa l-ar şi sfătui un anumit daimon pe cel care încă mai şovăie; cam asta face şi personajul lui Marin Mălaicu-Hondrari: vrea să scrie o carte, aşa, ca Arturo Bandini. O carte despre sinucidere, deşi nu se gândea la ea, cel puţin până nu termina de scris; credea în iluzia asta, că prin scris, ţinea moartea deoparte. Literatura ajută viaţa, deşi rămâne tulburătoarea întrebare: cum se face că poezia altora îţi face bine, iar propria poezie te distruge, te roade pe dinafară şi pe dinăuntru?

Eu am citit cartea asta [care e a unui poet] mai mult cu sufletul, datorită subiectului, a vieţii trăită la limită şi dincolo de ea, a sinuciderilor întâlnite la tot pasul. Dar în acelaşi timp mă întreb dacă o puteam citi altfel. Cred că aşa citesc toate cărţile cu care reuşesc să comunic. Revenind la realitate, o să spun că am aflat că există o carte a tuturor intenţiilor de pe blogul Mihaelei Ursa; apoi luciat a povestit despre cum nu poţi să scrii o carte într-o noapte. Şi trec aici nişte gânduri ale lui Al. Cistelecan apărute în cu totul alt context, dar care au un sens special şi aici: Moartea e întotdeauna, o temă cu avantaj; nu numai cu avantajul patetismului, dar şi cu avantajul intensităţii de anxietate; dar, mai ales, cu avantajul că nu poate fi decât închipuită - şi, din această pricină, inepuizabil închipuită. Asta ar fi moartea naturală, care e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Dar cum or fi sinuciderile? Omenii obosesc, uneori brusc. Apare astfel o înfricoşătoare hartă, unde putem localiza diversele stări, mutilări, abandonuri, de la autoincendiere, asfixiere, până la saltul în gol şi infinite alte moduri de a striga ce? neputinţa? abandonul? oboseala? imposibilitatea de a aplica decalogul perfectului povestitor?

Pentru că-i o carte despre morţi, precum Pedro Paramo, nu-i uşor de vorbit despre ea. Am citit altfel pasajele în care erau amintiţi unii scriitori la care ţin mult. Pe unele/unii îi ştiu mai bine: Sylvia Plath, Virginia Wolf, Aglaja Veterany, John Kennedy Toole. Pe alţii, ca Juan Rulfo, i-am cunoscut mai de curând. Despre Alejandra Piznarik ştiu doar poveştile spuse de Rosa Lentini, care i-a dedicat şi o poezie, apărută în Orizontul din decembrie. Pe Reynaldo Arenas l-am descoperit de curând tot într-o poezie.

Ca orice aventurier, autorul cărţii încă nescrise hoinăreşte aparent fără nici o ţintă. Călătoreşte prin Spania, într-un Lexus, gândindu-se mereu la ce ar vrea să scrie. Ajunge într-un muzeu al sinuciderilor, o cunoaşte pe Luisa [un fel de Ela din Ultima noapte...]. Singurătatea e o formă de autoexil, dar singur nu se plictiseşte. Importantă rămâne mereu dorinţa de a scrie; care, de fapt, e mai mult decât o simplă dorinţă, pentru că e insaţiabilă, nici prin scris nu se domoleşte. Parcă ar fi anumite cărţi care trebuie neapărat scrise, mereu trebuie să fie o carte mai puţin.

Cu un oarecare disconfort am citit spre final întâmplările cu câinii bolnavi. Dar e nevoie de povestea lor pentru a o înţelege pe cea a Mariei del Sol. La un moment dat i-a ajuns şi ei cuţitul la os, înţelegem asta observând felul în care se forţa să-i neglijeze. Şi nu va rata, pentru că a fost sfătuită de un expert în sinucideri.

Am mai reţinut un lucru important: poliţia nu confirmă legende. Acum mă-ntreb cine e Charleen? că pe Ghinga am găsit-o.

Marin Mălaicu-Hondrari, Cartea tuturor intenţiilor, Vinea, 2006

Notă: dilema din titlu îi aparţine, bineînţeles, lui Mircea Nedelciu.

Smoke

Cărticica asta ar fi trebuit citită de Crăciun, dar n-a fost să fie. Dar cu mare bucurie am citit-o pentru că mi-a adus aminte de Smoke, adică de prima mea întâlnire cu Paul Auster. Povestirea asta [care poate fi citită aici] e punctul de pornire al scenariului, care e însă mult mai amplu.

Finalul filmului [acele minute filmate în alb-negru] redau cel mai bine întâmplările pe care Auggie le încredinţează într-un fel prietenului său. „As long as there’s one person to believe it, there’s no story that can’t be true”, spune el. Şi spune o poveste tocmai unui scriitor aflat în impas, care mai şi trebuia să scrie o poveste de Crăciun, pentru The New York Times. Dar scriitorul nu are carnalitate, e un simplu ascultător. [Toată povestea legată de criza prin care trecea, cauzată de moartea soţiei lipseşte de aici. După cum lipseşte şi povestea micului hoţ, istoria familiei sale.] Auggie e cel plin de surprize, are mai multe secrete. Mai întâi, ar fi pasiunea pentru fotografie, realizând albume întregi cu imaginile unei banale străzi din Brooklyn.

Fumatul şi fotografia îi transformă pe cei doi din străini, în prieteni. Şi vorba lui Auggie: „After all, if you can’t share your secrets with your friends, what kind of a friend are you?” Aşa că-şi aminteşte cum a petrecut Crăciunul cu Ethel, o bunică oarbă, speriată de gândul că a fost uitată tocmai într-o zi de sărbătoare. Dar şi Auggie fugea tot de singurătate.

E o poveste foarte simplă, şi foarte umană. Iar desenele care însoţesc textul sunt pur şi simplu minunate. Acum aş vrea să revăd filmul.

Paul Auster, Auggie Wren's Christmas Story, illustrations by Isol, Henry Holt and Company, New York, 2004

The Female of the Species

Tare m-am bucurat când am găsit cartea asta-n librărie, pentru că n-am ştiut că s-a tradus. Eu aşteptam/căutam Ragtime şi, când am dat de Joyce Carol Oates, am cumpărat-o, şi am început imediat să o citesc. Recunosc totuşi că am fost un pic dezamăgită când am văzut că-i vorba de The Female of the Species [ştiam că-s povestiri, nu din alt motiv. Dar, fiind vorba de o scriitoare la care ţin foarte mult, am trecut peste acest mic detaliu.] Toate astea se întâmplau anul trecut, dar m-am gândit că trebuie să scriu câte ceva despre aceste povestiri cu mister şi suspans. [Şi să ies încet din lâncezeala tipică vacanţei, nu de alta, dar a trecut.]

Nu-mi place că-s doar povestiri [în număr de nouă], unele mi-aş fi dorit să fie romane, că aşa vreau eu, să mă scufund într-o poveste, ca într-un fotoliu uriaş de catifea. Mi-aş fi dorit un roman despre Îngerul mâniei [Angel of Wrath] să fie mai povestea unui individ care din umbră o iubeşte pe Katrina, la fel de dezaxată ca el. Nu o să povestesc cum din hărţuire relaţia lor devine una de prietenie/dependenţă, şi nici cum Gilead ucide de dragul ei.

La fel aş fi vrut să fie Mă ierţi? [Tell Me You Forgive Me], fiind vorba de viaţa unei femei ajunsă pe la 70 de ani, bolnavă de cancer, moment în care îi cere iertare fiicei pentru diversele-i greşeli, dar şi pentru că a trimis-o să descopere cadavrul unui amant pe care ea l-a ucis evident. Dar în care povestire criminalul nu-i femeie? De asta nu înţeleg de ce-s victimizate în varianta românească a titlului, pentru că în cartea asta e cam bine să te fereşti de ele.

Kipling a scris o poezie intitulată chiar The Female of the Species în care nu lasă loc nici unui dubiu, finalul fiind:

And Man knows it! Knows, moreover, that the Woman that God gave him
Must command but may not govern—shall enthral but not enslave him.
And She knows, because She warns him, and Her instincts never fail,
That the Female of Her Species is more deadly than the Male.

Joyce Carol Oates nu are iluzii când vine vorba de minunata fiinţă umană, mie mi-a stat inima-n loc citind povestirile astea. Foarte bine surprinde diversele psihologii. Nimic nu e în plus, nici un gest, nici un cuvânt. Crima e un episod secundar, uneori doar ştim că se va întâmpla. Aşa ca în Dorinţa [Hunger], povestea în care Kristine întâlneşte un tânăr misterios, care este [sau poate nu] un criminal; îşi dă seama că e nemulţumită de viaţa ei şi ajunge într-un moment în care nu mai există cale de întoarcere. Mereu importantă e psihologia criminalului în devenire, motivaţia, gândurile şi trăirile ascunse. Doar Madison Avenue [Madison at Guignol] o are în miezul poveştii pe viitoarea victimă, care vrea neapărat să vadă ce e dincolo de o uşă secretă.

Joyce Carol Oates decupează cu o precizie chirurgicală toate aceste poveşti. Cărţile ei nu-s deloc reconfortante. Mă refer la cele pe care le-am citit, dar cred că şi altele. Mă-ntreb cum o fi Rape: A Love Story? Poate o să fie tradusă şi asta, cândva.

Joyce Carole Oates, Femeia, victimă a speciei?, traducere de Cristina Cristea, Leda/Corint, 2007

1.2.3.

Leapşa de la Bogdan. Cartea cea mai apropiată: Jack Kerouac, San Francisco Blues, dar n-are decât un pic peste 8o de pagini. Lângă ea: Baudelaire, Curiozităţi estetice [celelate nu-s pe birou]. Ce-i de găsit la pagina 123? Asta [cele patru fraze de la a cincea încolo, despre Delacroix]:

"Excelent desenator, minunat colorist, cu o înflăcărată şi fecundă ştiinţă a compoziţiei, toate acestea sînt evidente şi au mai fost spuse. Dar de unde vine acel ceva ce stîrneşte senzaţia de nou? Ce ne dăruieşte el în plus peste ceea ce ne-a dăruit trecutul? Mare ca şi cei mari, la fel de îndemînatic ca şi cei îndemînatici, de ce oare ne place el mai mult? S-ar putea spune că, înzestrat cu o mare imaginaţie, el exprimă cel mai ales ceea ce este tainic în creier: aspectul surprinzător al lucrurilor, pînă într-atît păstrează opera sa pecetea şi aerul anume al concepţiei sale. Este infinitul în finit. Este visul! şi nu înţeleg prin acest cuvînt harababura nopţii, ci viziunea provocată de o intensă meditaţie sau, în creierele mai puţin fertile, de un excitant artificial."

Am scris un pic mai mult, prea-i frumos citatul.

Un an

Credeam că măcar azi o să fiu mai harnică şi o să-mi aniversez blogul prin muncă. Se pare că nu! Oricum, azi blogul meu face un an şi îmi dau seama că nu prea seamănă cu ce credeam eu că va fi. Dar îi dedic o melodie, ştiu că nu se va supăra.

Am vreo cinci cărţi citite, nu ştiu dacă o să scriu despre toate. Până atunci, spun că am trecut la reviste, un articol al lui Marius Chivu despre critica literară şi nu numai, plus articole din Vatra, despre Gheorghe Crăciun.

Şi-am mai descoperit un blog, culture jamming, cu mai mulţi autori, manifeste literare şi tot felul de chestii interesante.

Dilemă

Tot răsfoind diverse cărţi de poezie, am ajuns şi la Divina Paradoxalia, o antologie a lui Aurel Dumitraşcu, despre care eu nu ştiam mai nimic, decât că a murit foarte tânăr.

Am găsit o poezie scurtă, Ars Doloris, care spune-aşa: Eu nu vreau să trăiesc eu vreau să citesc.

Stau şi mă-ntreb: oare nu-s posibile amândouă?