În plin derapaj

Mai am un pic şi termin Derapaju’, am trecut de pagina 500. E o carte bună. Şi zic încă o dată că Ion Manolescu e în cvartetul fruntaş, cel despre care am mai zis. E nevoie de răbdare pentru a citi cele peste 600 de pagini, dar sunt multe romane la fel de stufoase şi chiar nu înţeleg de ce unii sunt disperaţi că trebuie să citească atât de mult. Numai la noi se scriu 150 de pagini, din motive economice şi neputinţă a construcţiei [a scris Gheorghe Crăciun ceva despre asta, dar nu găsesc articolul, era prin Observatorul cultural; el vorbea de impotenţă de-a dreptul].

Întreb [oarecum off topic]: cine va mai avea curajul să citească Orbitorul când va fi gata?

Derapajul a avut cronici pozitive: Dan C Mihăilescu [la ProTv dar şi la ziar], Clepsidra literară, Bogdan Creţu, Doris Mironescu. [Şi Cristian Teodorescu a scris de bine despre carte, nu o cronică, doar câteva însemnări pe blogul lui.]
mai mult pozitive: Cristi Mitran&bookblog
negative: Ştefan Agopian, luciat, criz.

Mai sunt şi altele, dar nu-s pe net.

Derapaju’ îşi conţine propria definiţie: ar trebui să fie un roman fracturat, discontinuu, ca memoria adulţilor, o carte stroboscopică, în felii decupate şi incomplete, o poveste care să treacă prin acelaşi punct de mai multe ori şi să iasă de fiecare dată altfel. Am mutilat oarecum citatul, dar e găsibil la pagina 322.

Şi mai e ceva important pe la pagina 556, adică unde am ajuns eu: succesul e egal cu raportul dintre numărul de încercări reuşite şi eşuate. Mă gândeam că de aia sunt aşa multe poveşti, pentru a mări şansele de reuşită.

Vreo câteva fire epice au rămas în aer, mă-ntreb dacă vor fi recuperate până în final [mai sunt cam 100 de pagini, pe care le voi citi după ce se termină Paris- Roubaix]

Ion Manolescu, Derapaj, Polirom, 2006