Nu, totuşi nu

Am vrut să zic despre cartea asta un singur cuvânt NU, dar mi-am dat seama că nu s-ar înţelege mai nimic şi nu s-ar înţelege nici de ce. S-ar putea să fie mai ales problema mea, pentru că personajul central e un beţiv ordinar (mai bine zis alcoolic, oricum e genul acela de individ care bea doar pentru a  bea) şi eu nu prea am niciun fel de simpatie pentru cei ca el. Iar cartea nu are alt personaj adevărat, fata care spune povestea e mai mult o simplă voce. Romanul mi se pare a fi unul neterminat, aflat cumva în lucru. Am găsit o cronică scrisă de Adina Diniţoiu, ea vorbeşte despre ritmul unui menuet obsesiv. Eu m-am gândit mai curând la diverse instrumente de percuţie, sau oricum la nişte sunete care ar semăna mai curând cu un strigăt, pentru că Tacto e povestea unei disperări.

Am simţit un mare disconfort citind-o. Mi-am adus aminte de o carte a lui Gide, poate din cauza mirosurilor pestilenţiale la care se făcea trimitere acolo, dar care au apărut şi aici de mai multe ori.

Sigur că sunt şi fragmente frumoase, bine scrise, dar ele rămîn cumva izolate, presărate pe diferite pagini, necomunicând între ele. Parcă ar fi un fel de irizaţii, din care se vede că povestea ar fi putut fi şi altfel. Dar poate e greu de îndurat o astfel de poveste.

Lili Bunofski, Tacto, Curtea Veche, 2010