Pe scurt

Am citit cartea asta pentru că Ludmila Uliţkaia e pe lista nominalizaţilor la Man Booker International Prize.

Şi pentru că povestea începe aşa:
Încă din fragedă copilărie, Soniecika obişnuia să se cufunde în lectură. [...] - Din cauza cititului ăstuia neîntrerupt, fundul Soniecikăi s-a făcut una cu scaunul, iar nasul i-a ajuns ca o pară.[...]
Douăzeci de ani bătuţi pe muchie [...] Soniecika citise aproape fără întrerupere. Era cuprinsă de lectură cum eşti cuprins de un leşin care nu ia sfârşit decât o dată cu ultima pagină a cărţii.

E prima carte a Ludmilei Uliţkaia pe care o citesc şi n-a fost o întâlnire prea fericită. Soniecika e o nuvelă, dar se întâmplă prea multe în cele 100 şi un pic de pagini, peste multe [posibile] poveşti se trece în mare viteză. Şi nici nu-i vorba despre cărţi, aşa cum am crezut eu [asta mi-aş fi dorit să fie]. Soniecika e bibliotecară, acolo, printre cărţi, îşi va cunoaşte viitorul soţ, [Robert Viktorovici e un pictor bun], îi împrumută nişte cărţi rare, deşi nu ar fi trebuit să o facă. Şi aici povestea se desparte de lumea cărţilor.

Nu am de gând să povestesc nimic. Nu mi-a făcut plăcere să citesc povestea asta, deşi e foarte bine scrisă, în buna tradiţie a prozei ruse. [Dar sunt şi câteva locuri comune, şi destule momente expediate.]

Dar eu nu sunt o bună cititoare de proză scurtă, aşa că [probabil] era de aşteptat.

Ludmila Uliţkaia, Soniecika, traducere de Gabriela Russo, Humanitas, 2004