Pe scurt, foarte pe scurt

M-am uitat şi eu la Jurnalul Cultural şi-am aflat că premiile Euridice au fost câştigate de Constantin Acosmei [pentru Jucăria mortului] şi Mitoş Micleuşanu [pentru Kasa Poporului]. Şi în emisunea de ieri a fost o ştire interesantă [pentru mine], invitaţi în studio erau doi regizori care au lucrat la proiectul Blog the Theatre [Ana Mărgineanu şi Radu Apostol] şi am înţeles că ar fi fost deja invitaţi la festivalul din toamnă.

Am vrut şi aseară să scriu două vorbe, după victoria Spaniei, dar m-am luat cu altele. Aş fi vrut să povestesc şi cum m-am războit cu un pui de liliac, rătăcit acum vreo câteva zile în sufrageria mea, nu ştiu ce căuta aici, dar vă asigur că era la fel de derutat ca mine. Dar uite, parcă n-am stare să scriu, deşi am mai citit câte ceva, am terminat o cărticică şi acum am trecut la una serioasă.

Doar fotografii

cel mai vechi tramvai din oraş, pe vremuri era tras de cai şi se plimba frumos, acum stă cuminte în Piaţa Libertăţii









Daniel Vighi, Alexandru Muşina la maratonul poetic din recentul StudentFest










Street Delivery: dificultăţi de comunicare,












o mică expoziţie,










şi un scaun.

Doi Bandini, dar degeaba

Oricât de mult mi-ar plăcea mie John Fante, trebuie să spun că romanul ăsta nu mi s-a părut prea reuşit. Adică e departe de Întreabă praful şi Drumul spre Los Angeles. Parcă acest Bandini nu are nicio legătură cu acel Bandini care vrea s-ajungă scriitor. Ar vrea să-l cheme John Jones, dar să fie aruncător la Chicago Bulls [sau măcar mijlocaş la New York Yanks]; ar fi vrut să locuiască în Denver şi să aibă tenul curat. Dar îl cheamă Arturo, locuia în Rocklin, e fiul unui emigrant italian, evident sărac şi e plin de pistrui. E îndrăgostit de o colegă, Rosa, care va muri de pneumonie. Va nesocoti cele 10 porunci, mai mult din teribilism. Şi în final va minţi, pentru ca toată povestea să se termine cu bine. Până la urmă e un supravieţuitor al unor vremuri ciudate.

E cartea de debut a lui John Fante, asta o fi explicaţia? Nu e o carte ratată, dar e una cuminte şi cam banală [finalul e de o mare platitudine]. Editura o laudă cât poate de mult [asta-i menirea ei], adică zice aşa: Arturo Bandini este un adolescent care se revoltă împotriva legilor lumii cu toată furtuna celor paisprezece ani. Nici cu cei de la Independent nu-s de acord: Una dintre cele mai puternice şi mai tulburătoare poveşti scrise vreodată. Şi îmi permit să-i contrazic şi pe cei de la Los Angeles Times Book Review: «O să vină primăvara, Bandini» e romanul adolescenţei captive în închisoarea prejudecăţilor.

Şi Arturo e plin de prejudecăţi, la 14 ani cam aşa eşti, plus intolerant şi răzvrătit. Dar nici o întâmplare nu are furia din războiul declarat crabilor. Îşi cam dispreţuieşte mama, în schimb îşi idolatrizează tatăl, nu pentru că ar avea de ce. Dar nu asta-i problema, ci retorica inutilă, exclamaţiile şi întrebările pe care autorul le pune în locul meu: Ce sens avea să facă asta? De ce trebuia să se vânture fără stare peste tot, amintindu-şi de el, făcându-şi de lucru cu hainele lui, atingându-i scaunul? O, o văzuse de atâtea ori uitându-se la locul liber de la masă; şi acum iat-o, stătea cu mistria în mână, murind de frig, fără să-i pese, ca o femeie neînsufleţită.

Parcă cele mai reuşite pagini sunt cele ce prezintă confruntarea dintre Maria Bandini, un fel de umbră mută care se duce să cumpere câte ceva pentru cină, şi Craik, băcanul inimos, care-i dădea pe datorie. Desigur figura tatălui domină fiecare pagină, chiar şi atunci când e absent. Donna Toscana, deşi are un rol episodic, e de neuitat. Dar e totuşi prea puţin, prea puţin pentru o carte scrisă de John Fante.

John Fante, O să vină primăvara, Bandini, traducere de Vali Florescu, Humanitas, 2008

Diverse

Sâmbătă m-a supărat blogspotul, nu m-a lăsat să public cum am vrut eu, până la urmă a mers într-un fel, cum a vrut el. Şi am fost un pic mai mult supărată pe mine, că m-am grăbit şi-am publicat prima parte despre Kasa Poporului; şi - cum cu un ochi mă uitam la penalty-uri [scuză ieftină]- a rămas acolo şi-o greşeală. Am corectat-o, dar promit să nu mai fac. Adică să nu mai greşesc, nu să nu mai corectez.

Să nu uit: cei care au fost la Street Delivery în Timişoara şi au făcut poze zurlii ar putea deveni celebri, dacă trimit pozele unde trebuie şi dacă-s selectate pentru expoziţie.

Am mai adăugat diverse prin partea dreaptă a blogului, la poezie am pus o corabie beată şi nişte francezi, dar vechi de tot. [De Serge Pey aţi dat pe undeva? Dacă da, spuneţi-mi şi mie.] Sunt noutăţi şi la bloguri oficiale şi la cele de citit. Nu-s bloguri nou apărute, doar am uitat eu să le trec acolo, deşi le citeam prin Gogu’ Cititoru’.

A apărut pe blog numărul 14 [pdf.] din Noua Literatură. Şi mi-am adus aminte ce tristă am fost că nu l-am mai găsit pe T.O. Bobe în numărul ăsta. Se pare că într-adevăr l-a deranjat limbajul unora [şi pe mine, dar cui îi pasă?!]; aş fi preferat să plece alţii. [Nu mă luaţi în serios, zic şi eu aşa, la supărare.] Dar sunt şi lucruri bune în numărul ăsta, adică se discută despre proză şi se face un fel de trecere în revistă a principalelor titluri scoase şi de edituri care nu-s tot timpul în prim-plan. O să răsfoiesc în librărie cartea lui Andrzej Stasiuk, despre care scrie Simona Popescu. Şi amân, deocamdată, să citesc Mamleev, nu ştiu pentru cât timp. Cred că nici de Douglas Coupland n-o să mă ocup prea curând. Azi am luat şi numărul 15 [sosise de vineri, dar am fost eu cu capul în traistă]; am văzut că poveştile despre proză continuă, aşa că am ce citi în seara asta.

În Cuvântul, numărul 6 [cu aşa mare întârziere a ajuns pe aici, încât am crezut că nu mai vine] e un dosar despre poezie. [Aiureală blondă: dacă şi printre scriitori sunt unii care utilizează formula magică de tipul ca şi concept, îmi vine să spun că de fapt n-are nicio importanţă cum scriu eu pe blog.] M-am uitat eu la desene şi la precursori/influenţe şi-am rămas pe gânduri. După toate astea ar trebui să am nişte favoriţi incluşi tot la noul realism poetic, dar nu-i aşa. Oricum, n-am priceput ce caută Madonna în ecuaţie şi am observat că vreo două nume îmi sunt absolut necunoscute [nu mă refer la poeţii români]. De ce desenata de la manierisme e aşa nesuferită? Şi m-am bucurat că nu trebuie să ţin minte clasificările astea.

De bucurie, am citit şi răspunsurile la cele 3 întrebări, pe unele cu atenţie, pe altele mai în diagonală. N-am înţeles în ce sens evoluează poezia, oricum nu-s de acord cu ideea de evoluţie, pentru că asta ar putea să însemne ceva de genul: ce se publică azi e mai bun decât ce s-a publicat anul trecut, iar cele din secolul trecut sunt pure tâmpenii în comparaţie cu cele de azi. Dar sunt de acord cu gândul ăsta: Scrii pentru tine, scrii pentru cititorii tăi. Nimic altceva nu ar trebui să conteze.

Kasa & victoria ei. Partea a doua

Mi-au plăcut mult primele pagini, sunt foarte puternice, parcă mă şi vedeam vizitând muzeul acela cu cadavre [era să le zic de lux, dar nu erau toate aşa]. Mi-au plăcut trimiterile uşor parodice/ironice la alte texte literare, pentru că Renata, dactilografa, a fost una la părinţi, copilărind mai mult pe la ţară. Povestea cu maternitatea care-a fost înlocuită [creând confuzie între oraşe] m-a dus cu gândul la bancul cu bicicleta care-a fost de fapt furată. Multe fragmente-s frumos scrise, parc-ar fi mici bijuterii: Singura salvare era să mă ascund în spatele unor întrebări inutile. Ce e? De ce e? Unde e? El în minele tău? Eu în tinele lui? Noi în sinele cui? Şi m-a tulburat mult strigătul, acel aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa întins pe câteva pagini, înainte de a se aduna tot curajul necesar pentru a striga aaaaaaaaaaaaaaaaaaltăviaţăvărog!

Dar primul capitol pe care l-am reţinut, adică mi-a plăcut de la început până la sfârşit, ba chiar l-am citit cu oarecare curiozitate, pentru că nu ştiam ce se va întâmpla, a apărut abia la pagina 185, acolo unde e Buricul lui Wittgenstein. În general se spune [aşa zic psihologii] că-i bine să te întâlneşti cu tine, să vezi ce mai faci, cum o mai duci, dar în cartea asta-i rău de tot. Înţeleg că îţi e greu să accepţi, dar nu mai fi aşa reticent când vorbeşti cu tine! Se pare că te-ai cam obişnuit cu imaginea ta în oglindă care îţi repetă orice mişcare, orice expresie, orice gest…Dar oglinda este ca un pian, poate fi acordată sau dezacordată. Un pian acordat sună armonios, unul dezacordat sună fals. La fel şi oglinzile. Cele acordate te imită perfect, cele dezacordate te falsifică. Însă, dacă eşti deja fals, doar oglinzile dezacordate te pot corecta.

Portretul lui Ţurcanu mi se pare impecabil scris: Dacă nu ştiţi de mine, întrebaţi oasele aşchiate, dacă n-aţi auzit de mine, întrebaţi timpanele perforate, dacă nu mă vreţi, eu vă vreau, pe la spate! Sunt Ţurcanu de la Piteşti! Ţurcanu cu Ţ de la Ţeapa din maţul Patriei! [….] Vă las cadavrul patriei noastre îmbălsămat, fardat, parfumat de scriitorii delicaţi ce se vor feri să scrie despre mine şi maţele celor striviţi.

Micleuşanu pune de câteva ori degetul pe rană şi spune ce n-am vrea să auzim: Dacă, să zicem, mi-aş da foc sub geamurile unui bloc, locatarii o să aştepte buletinul de ştiri ca să afle deznodământul. O singură dată citind cartea asta am avut senzaţia că-i prea multă violenţă, că limbajul a trecut dincolo de orice limită şi-am vrut să arunc cartea din mână, până mi-am dat seama că tot ce i se întâmpla Valentinei era de fapt visul lui Serafim şi oricine ştie că trebuie să se ferească de victima ce se visează călău, pentru că-l întrece în cruzime.

Cartea asta ar trebui cel puţin să ne pună pe gânduri. Sau o să fie aşa cum zice acest Ţurcanu? Vă las neputinţa de a mă înfrunta, vă las ezitarea din priviri, vă las ecoul sufocării, vă las voma existenţială, vă las arta chirurgiei corecţionale, măiestria sfârtecării, vă las neomenia, vă las nebunia, vă las pustiul regretului veşnic!

Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului, Polirom, 2008

Kasa & victoria ei. Prima parte

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, citind Kasa Poporului, mi-am adus aminte de ce nu mai citesc cărţi din Ego.Proză. Şi-acum, dacă tot am terminat-o, promit să fac din nou o pauză foarte lungă. Nu-i prea optimist începutul, nu-i aşa?

Cartea e impecabil scrisă, adică n-are niciun cuvânt în plus. Un cititor are de ales: sau le taie pe toate [adică nu deschide cartea] sau citeşte tot, să vadă despre ce-i vorba. Scriitura n-are nicio fisură, dar toată povestea e cumva epidermică, n-are subtext şi pe mine cel puţin nici nu m-a speriat, nici nu m-a bucurat, nici altceva. Mi-am dat seama la un moment dat că va fi un amalgam de absurd, violenţe, şi altele despre care a scris şi Dragoş C. Iar pe coperta a patra, Dan Lungu spune că-i: un puzzle de scene dure, tandre, scârboase, fascinante, jucăuşe, apocaliptice. Total contraindicat celor slabi de inima. Avertizată fiind, nu m-a surprins nimic. Sigur unii vor vorbi iar de pornografie, dar eu spun că nu-i cazul, fiind prezentată o cu totul altă realitate. Într-o lume dezabuzată, limbajul nu poate fi cel din floricele pe câmpii.

Dar, revenind la subiectul propriu zis, o să spun că mă aşteptam la altceva. Dacă-i vorba de un sistem totalitar, şi dacă tocmai am scăpat de unul [aşa se zice], m-aş fi aşteptat să fie mai multe detalii recognoscibile. Dar nu-i aşa, povestea nu-i clar fixată în timp şi spaţiu, deşi apare în fugă Ana Pauker, iar Testamentul lui Ţurcanu e [pentru mine] cel mai bun capitol din carte. Mitoş Micleuşanu spune că-i vorba de o comedie neagră, care surprinde psihologia oamenilor bolnavi de putere. Şi mai spune: Cartea este o parabolă grotescă, scrisă într-o manieră mai puţin convenţională - oricare capitol, citit la întâmplare, poate fi înţeles. Mi-am adus aminte ce spunea recent Adina Kenereş, că literatura noastră a fost câteva decenii evazionistă, pentru a înşela cenzura şi acum e tot aşa, din motive necunoscute. Sigur e vorba de un sistem totalitar, dar ar putea fi oricare dintre ele, inclusiv cel din Armata celor 12 maimuţe, că tot mi-a trecut dvd-ul prin faţa ochilor, zilele astea.

Am citit fragmentele din celelalte cărţi ale lui, plus cronica la Organismecanisme [de care-am zis]; am senzaţia că tot ce scrie face parte dintr-un univers închis, adică Micleuşanu are o zonă de interes bine delimitată. Eu îl includ în categoria şochează şi fugi, acolo unde mai sunt Houellebecq, Bret Easton Ellis, cred că şi Bukowski, poate şi alţii; despre ruşi nu zic nimic, nu i-am citit [am citit doar Erofeev], nici nu ştiu când o voi face. Mă refer la ruşii mai tineri, cei trecuţi la capitolul influenţe asumate, despre care vorbea în interviul din Tiuk!:

Există bineînţeles acel grup restrâns de scriitori pe care îi consider astăzi fundamentali (lăsând la o parte fundamentalismul): Mamleev, Erofeev, Sorokin, Pelevin, ca să nu mai amintesc de Poe, Meyrink, Dostoevski, Bulgakov, Sologub, Kafka, Buzzati, Cortazar, Musil, Turnier, Vian, Hlebnikov, Harms, Urmuz, Blecker, Monciu-Sudinski, Naum, Cărtărescu). Şi-n alt interviu mai spune: Dacă aş compara românul cu rusul, aş spune că ruşii suferă de un complex mai mare decât românii. Ruşii au tendinţe de superioritate şi un fel de sado-masochism, pe când românii se cam «inferiorizează» şi tind spre masochism. Ruşii au suferit mai mult din pricina sistemului totalitarist, li s-a secţionat spiritul. Ei sau intră într-un fel de ratare intensă, sau au rezultate excepţionale. La români nu există nici super-ratarea, nici super-succesul.

Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului, Polirom, 2008

Kasa, cassa & palate

Ca după un fel de convalescenţă, încep încet să citesc pentru mine, adică aşa, pur şi simplu. Dar mai înainte adun toate ingredientele necesare pentru a înţelege despre ce-i vorba în carte, cine-i autorul, chestii d-astea.

Numele lui Mitoş Micleuşanu [pictor, scriitor, muzician] e în primul rând legat de Planeta Moldova. Pentru unii s-ar putea să fie legat de teatru, fiind co-autor al unor deformaţii (textul de la care s-a pornit - 4/6 suprasistem nervos - poate fi citit aici; nu ştiu cum e varianta finală, sper să aflu la toamnă; poate spectacolul va fi inclus în festival.) Pentru alţii s-ar putea să fie legat de alte cărţi de proză, a mai scris două, eu n-am citit niciuna, nici nu le-am văzut la faţă. Despre Organismecanisme am găsit o cronică semnată de Claudiu Komartin. Am mai descoperit şi-un fragment din Tuba Mirum, roman publicat în 2003 (mai e un fragment în EgoPHobia, parcă-i diferit; în nr. 8 a fost invitatul de onoare).

Am văzut că are şi vreo două bloguri: ermetic şi bloody blog, or fi mai multe, nu ştiu.

De citit: un interviu luat de Oana Stoica şi un altul de Mihai Vakulovski, un articol din Paradigma: Limita limbajului literar.

Despre Kasa Poporului a scris Dragos C; am mai descoperit un blog, al Oliviei, care spune doar că-i o poveste inclasificabilă , dar n-a terminat de citit.

L-am ascultat zilele trecute pe Mitoş Micleuşanu, la radio [invitat al Elenei Vlădăreanu], povestind despre cartea asta. Ar fi vorba de proze scrise separat, apoi puse laolaltă; şi-ar dori să scrie [sau să fi scris, n-am priceput exact] o carte care să poată fi citită începând de oriunde. Pe lângă povestea propriu zisă mai e şi un poem, construit la final, prin îngroşarea unor cuvinte. Pe ăsta l-am citit, am dat de poporul periferic şi de o imaginaţie dezinfectată.

Şi-acum gata cu vorba, trec la citit!

Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului, Polirom, 2008

*ideea titlului am luat-o de aici: Casa Poporului vs. Palatul Poporului

No Comment

1.Rusoaica Irina Denejkina, autoarea cărţii “Votca-Cola”, a primit premiul de 5.000 de euro al Festivalului “Zile şi Nopţi de Literatură”. [din Evenimentul Zilei]

2. S-au reţinut multe lucruri din lucrările celui de-al 5-lea congres literar de la Neptun. […] S-a mai reţinut că literatura DE PE internet e o prostie, că e neatinsă de canon şi de criteriul critic. De asemenea s-a mai reţinut că cuvîntul e sacru, în timp ce calculatorul nu e sacru. Eu am văzut la emag nişte calculatoare care, pentru că sînt sacre, costa o groază de bani. Acum că omul face lucruri profane cu ele e altă treabă. [Adrian Buz, în jurnaldeabuz]

3. Povestea Irinei Denejkina pare ruptă dintr-un film cu succes garantat la public. Născută la Ekaterinburg, pe 31 octombrie 1981, Irina şi-a postat primele povestiri pe Internet, atunci când nu avea încă nici 20 de ani şi era o anonimă studentă la jurnalism în oraşul natal. În iunie 2002, textele ei au fost “pescuite” de pe net de către un editor perspicace (Limbus Press din Sankt Petersburg), editate cu un succes uriaş şi traduse de-atunci în peste 14 limbi, la case editoriale de prestigiu (în România, volumul a fost publicat, sub titlul “Votca-Cola”, în colecţia “Byblos” a editurii Curtea Veche – care a şi invitat-o la târgul de carte Bookfest din acest an –, tradus de Denisa Fejes). [din acelaşi articol din Evenimentul Zilei].

Ce-i de făcut?

Ama scrie despre soarta tristă a unui căţeluş. Am înţeles că ar fi vorba de mai mulţi. Toată povestea a început aici. Nu ştiu ce s-ar putea face.

De săptămâna viitoare o să reîncep să scriu despre cărţi. Luni am de predat un proiect, marţi altul. Cam asta-i situaţia. Poate povestesc mai multe sâmbătă sau duminică, dacă prind vreun moment liber. Până atunci o plagiez pe Tomata şi spun şi eu că în ultimul an şi ceva blogul ăsta a fost singurul lucru pe care l-am făcut cu plăcere.

Bloguri noi, din nou

Au mai apărut câteva bloguri care merită ţinute sub observaţie.

De la paranoia la paradis nu e un simplu traseu, ci un band poetic, un trio; vedeţi cine sunt aici.

Pe de altă parte, se spune că nu prea multe centre universitare mai au un cenaclu. În Timişoara există unul, la Casa Studenţilor. Pentru că anul ăsta împlineşte 50 de ani, cenaclul Pavel Dan s-a gândit să ia cu asalt internetul. Din câte am înţeles, se pregăteşte o aniversare.

Pe cei de la Pavel Dan îi găsiţi aici, şi aici aflaţi care e echipa momentului.

Şi un blog de pe altă lungime de undă: Pop Culture for People in the Cubicles.

Celebrul Animal

... pe strada lui Quijote!

Cătălin Lazurca, dorind altceva, ca şi cum s-ar despărţi într-un fel de celebrul animal.

V. Leac

Şi Leac ne-a citit texte, nu ca data trecută când nu ne-a lăsat nici măcar să ascultăm cd-ul, cel cu visele. Dar între timp mi-a trecut supărarea. Cum? Întrebaţi-l pe Seymour!

A citit dintr-o antologie, La Neagra. Ei au scris-o, ei o citesc, ei ştiu ce-i cu ea. Cerc închis. Deranjăm cumva?

Oricum norii s-au emoţionat atât de tare, că a urmat o ploaie cu spume. Aşa că ne-am refugiat în Cărtureşti, unde am văzut documentarul despre Ioan Timiş Palatinus, iar Marius Ciupertea & Robert Şerban au mai adăugat câteva vorbe despre acest personaj de poveste.

Au fost două zile foarte frumoase. Mulţumim, Cosmin!

Povestea Monicăi

N-aţi greşit blogul, dar vestea asta am aflat-o de la Monica, dacă nu mi-o fluiera pe mail n-aş fi ştiut că luni, 9 iunie, la ora 17, ar fi bine să mă duc la Caligraf, că se întâmplă lucruri:

Şi dacă n-aţi fost ieri la Street Delivery, mergeţi azi. Nici nu ştiţi cât e de frumos!
Azi, la 5 pm: Celebrul Animal!








Ieri: Cosmin Lungu, Don Quijote (László Pecka Péter), Marcel Tolcea povestind despre Bicicleta Van Gogh.

Tentaţii

Ce mi-aş cumpăra de la Bookfest, dacă aş ajunge acolo:
Attila Bartis, Plimbarea, Polirom
Gyorgy Dragoman, Regele alb, Polirom
Peter Esterhazy, Harmonia Caelestis, Curtea Veche
Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, CR
Svetlana Cârstean, Floarea de menghină, CR
Sebastian Reichmann, Mocheta lui Klimt, CR
Anca Mizumschi, am uitat titlul, nu şi editura: Brumar
John Updike, Fugi, Rabbit, Humanitas
J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg, Humanitas

Vreau neapărat cartea lui Şerban Foarţă, publicată la Art [l-am văzut azi vorbind despre ea la Tv, dar m-am emoţionat aşa de tare, încât altceva nu mai ştiu], poate şi Tovarăşe de drum, de la Polirom, dar nu ştiu dacă o să pot să citesc aşa ceva.

Am văzut şi lista lansărilor de la Vinea, în afară de Andrei Codrescu şi Ruxandra Cesereanu, nu ştiu niciun nume. Poate dă cineva meditaţii gratuite şi-mi spune cam ce ar trebui să caut; dar nu ştiu când o să găsesc.

Se mai lansează şi alte cărţi interesante, dar le-am cumpărat deja:
Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului, Polirom
Ştefan Manasia, Cartea micilor invazii, CR [am văzut imagini de la lansare, erau pe acolo doar vreo 3-4 poeţi]

Dar la târg nu o să ajung, lista de cumpărături rămâne valabilă pentru când o fi să fie.

Lansări subiective

Repriza a doua, prima a fost aici [povesteam despre Cartea micilor invazii, a lui Ştefan Manasia, despre Păpuşarul lui Claudiu Komartin]. Acum aş vrea să povestesc lucruri mai personale şi nu numai. Dar mai întâi, vă rog eu să nu mai puneţi lansări de carte la ora 4, că unii mai şi lucrează, ora asta e pentru liber profesionişti[eu am ajuns, că nu s-ar fi putut altfel, dar ştiu că ar fi vrut şi alţii, numai că n-au avut cum; bine, ar fi fost vreo 3-4, sau 5-6 în plus, că vorba lui Mircea Mihăieş: să nu ne facem iluzii, ăştia suntem toţi]. Nu puteam să lipsesc, nu de la aşa ceva; citisem şi cărţile...

De Manasia nu mai ştiu unde/când/cum am auzit prima dată, dar de citit, am citit mai întâi pe net, ce a apărut prin EgoPHobia şi-n colecţia no name. Pe urmă i-am găsit vreo două cărţi, încă le mai buchisesc. Şi vreo câteva zile m-am tot uitat la dedicaţia primită, era ceva ce mă contraria, până la urmă mi-am dat seama ce: seamănă scrisul cu cel al tatălui meu.

Cu Claudiu Komartin situaţia e, vorba aceea, complexă. Tot pe net i-am citit primele poezii, dar numele i l-am reţinut datorită celor 3 minute de cultură care existau cândva pe site-ul Cotidianului. Acum s-au dus, dar n-ar strica să reapară pe undeva. Pe urmă a fost lectura [în tandem cu Robert Şerban] de la StudentFest 2007. A citit din Circul domestic, Romanian Oddity, dar şi poezii mai noi [şi se tot mira că stau unii să-l asculte], după care a mai şi vorbit la modul foarte convingător despre poezie. Ca urmare, am tot întors pe toate părţile cărticica din colecţia no name [a împărţit câteva], după care, încet-încet i le-am găsit şi pe celelalte. Dar am mai făcut ceva: am început să scotocesc prin bibliotecă, în căutarea cărţilor de poezie, ascunse cu grijă acum vreo 3-4 ani. Nu mai ştiu ce acuzaţii le-am adus, dar le-am găsit vinovate şi le-am vânturat prin bibliotecă, le-am pus pe rafturile din spate, pe unde era loc liber, oriunde, numai să nu le mai văd. Ei, şi după ce am citit o vreme tot ce aveam de gând să recitesc, am reînceput să cumpăr cărţi de poezie, am găsit destule titluri mai vechi, dar şi noi, aşa că sunt cam la zi la capitolul ăsta. De asta tot zic eu că-s importante lecturile. Şi pe deasupra se mai şi vând nişte cărţi. Pentru că au fost şi cărţile prezente. E drept, Komartin a venit cu ele-n traistă, că Vinea-i editură serioasă, nu se ocupă cu aşa ceva.

Revenind la cele petrecute la Cărtureşti, o să spun că, la un moment dat a apărut Adrian Bodnaru şi a fost invitat să spună câteva cuvinte. Ce-am reţinut din ce-a zis: a fost o vreme în care nu mai vroia să citească mai nimic din ce scriau ăştia mai tineri, nu-l interesa poezia lor, nu-i plăcuse nimic din ce citise la un anumit moment şi atunci îi ignora pe toţi, la grămadă; şi îi considera inculţi. Dar cel puţin despre cei doi din faţa lui şi-a schimbat părerea. De fapt, eu cred că povestea cu incultura e foarte simplă: unii sunt şi alţii nu. La fel şi cititorii: unii citesc mai mult, alţii mai puţin, şi alţii doar aruncă din când în când un ochi pe Club Literar. La fel şi criticii.

S-a vorbit despre revistele de poezie, care nu prea există. Nici site-uri prea bune nu-s. Komartin a zis ceva despre un site american, dar n-a vrut să spună cum îl cheamă, unde e găsibil, dar nici nu l-a întrebat nimeni. Bine că a zis de PH-ul din EgoPHobia!

În general, s-au evitat polemicile. Manasia s-a strâns uşor când a fost vorba de Ego.Proza, colecţie pe care o lăuda Adriana Babeţi. La masa rotundă a zis câte ceva despre prozatorii tineri, nu spun ce, că apare la gazeta de perete. Şi Komartin a zis un fel de da spre nu la o întrebare a lui Daniel Vighi. [De fapt a repetat-o, nedumerit că nu i se răspunde şi atunci Komartin a zis un fel de daaa adică: dacă insistaţi, dar n-aş prea crede, dar nu vă spun care era întrebarea.] Oricum, am şi autografe, mi-am luat şi eu cartea de acasă, bine-am făcut.

Un fel de încheiere: Marian Odangiu [cândva critic, azi om de radio] zicea recent, la o lansare, că poezia trebuie asumată, trăită pur şi simplu. Să vorbeşti despre poezie e ca şi cum ai vrea să transformi în cuvinte o bucată muzicală sau o pictură. Poetul nu e un om normal, dar nici cititorul nu-i tocmai citav. Şi eu mai zic: poezia e evitată doar de cei care nu vor să afle nimic despre ei. Sau nu-s în stare.

Street Delivery Timişoara

Cărtureştiul e capul răutăţilor, evident. Multe lucruri interesante, sper să ajung la cât mai multe! Programul complet aici; alte detalii aici.

later edit: ce-am povestit eu despre cele întâmplate în cele două zile se poate citi aici

Ce mai citesc