Amalgam

Am avut un program destul de încărcat în ultimul timp, am avut de făcut multe şi mărunte. Recapitulând, a mai fost şi StudentFestul, m-a bucurat articolul lui Cezar Paul-Bădescu despre un festival care instigă. Şi eu cred că-i un festival bun, într-un oraş în care nu se întâmplă prea multe lucruri totuşi; sau dacă se întâmplă, nu află nimeni. [De exemplu, Săptămâna cafenelelor s-a desfăşurat în şoaptă, nu i s-a făcut nici un fel de publicitate, nici un afiş prin spaţii convenţionale sau ne.]

Revenind la ziua de sâmbătă, 21 aprilie, programul literar suna cam aşa:

Ora 16 – Adriana Babeţi si Cezar Paul-Bădescu: Literatura ca material sintetic
Ora 18 – De ce vedem filme. Întâlnire cu Alex Leo Şerban şi Alexandru Bardac

A fost frumos, Alex Leo Şerban a venit mai devreme, aşa că echipa a fost în formaţie completă la ambele colocvii. La chestia strict literară, simplificând la maximum s-a discutat despre: talent/tehnică, adevărul literaturii/vieţii autorului, armonie între ce scrie şi cum trăieşte un autor.

Deşi StudentFestul s-a terminat, evenimentele continuă. Aseară a mai fost o întâlnire interesantă. Invitaţia suna aşa:

STUR si LIBRARIA HUMANITAS JOC SECUND

prezinta

POLEMICI INTERBELICE PE MARGINEA LITERATURII DE CONSUM

invitati

Marius Chivu
Ciprian Valcan

Ăsta-i titlul tezei de doctorat pe care o pregăteşte Marius Chivu. Şi mi-a plăcut mult de tot şi ce a zis şi cum a zis.

Au fost acolo şi Filip & Matei Florian [au avut o lectură cu Băiuţeii, da' eu n-am ajuns la ea]

Ce-am aflat?! Şi azi avem aceleaşi dileme [interbelice], dar parcă-s mai puţini cititori. Erau tiraje mari prin anii ’20- ’30. Dar disputa comercial vs. valoros e foarte actuală. Mulţi autori care vindeau tiraje peste tiraje sunt uitaţi azi. [Camil Petrescu era confundat cu Cezar Petrescu] Azi nu avem best seller, nici autorii străini nu au tiraje de masă.

E bună şi literatura de consum [fiecare dintre noi a citit la un moment dat şi maculatură]. De fapt valoarea exclude succesul comercial? O carte care se vinde bine e neapărat proastă? Dacă o carte nu se vine înseamnă automat că-i foarte bună? Au fost tot felul de răspunsuri, toată gama fiind posibilă.

Iluzii vieneze

Nu ştiam nimic despre H.Bonciu înainte de a vedea cartea asta de la Polirom. Nici acum nu ştiu mare lucru, că n-am avut răbdare să citesc prefaţa, am aruncat doar o privire foarte pe diagonală.

Cele două romane, adică Bagaj şi Pensiunea doamnei Pipersberg, par construite la fel, în ambele autorul e amestecat în text. Dar nu le-aş numi romane, gândul m-a dus mai curând la Aglaja Veteranyi decât la Camil Petrescu. Şi-s o dovadă clară a faptului că nimic nu-i nou sub soare şi nimic vechi.

În Bagaj, fericitul scriitor nici nu trebuie să scrie, pe când se chinuia să prelucreze un vechi poem, primeşte de la Omul cu ciocul de aramă [de la criminal adică] paginile scrise de Ramses [de victima sa]. Totul ţine mai mult de absurd şi oniric decât de proză. H. Bonciu iubeşte Viena, declinul imperiului, arta crepusculară. Apar artişti cu numele lor real în Bagaj. Am avut senzaţia că autorul ne invită într-o expoziţie. Putem vedea o galerie întreagă de portrete. Mie mi-au plăcut mai ales fragmentele cu Egon şi Hilda. La un anumit moment sunt portrete ale unor femei [nimic scandalos pentru secolul XXI, dar am înţeles că prin anii 30 s-a vorbit de pornografie].

În Pensiunea doamnei Pipersberg, Ferdinad Sinidis îi explică lui Bonciu de ce a plecat de acasă. Dar nu prea reuşeşte. Pentru că nimic nu e logic, sare de la o poveste la alta, de la un personaj la altul, printre poveşti mai apar şi fragmente cu gândurile lui, dar şi ale lui Bonciu.

Nu se pot propriu zis povesti romanele astea. Sunt nişte ciudăţenii. Cred totuşi că ţin mai mult de istoria literară. Eu una n-am avut o mare revelaţie citindu-le. Dar parfumul de epocă mi-a plăcut, totuşi.

H.Bonciu, Bagaj. Pensiunea doamnei Pipersberg, Polirom, 2005

Ce poţi face cu un frigider

.... sau mai bine zis ce poţi face cu o carte, după ce ai scris-o.
No one belongs here more than you. Stories by Miranda July.

Pe scurt

Ziua de joi s-a lăsat cu o lansare de carte, perfectă pentru o asemenea zi. Nu vreau să-mi aduc aminte nici de zi, nici de carte. Eu am fost acolo doar pentru cei care urmau să vorbească despre ea: Cornel Ungureanu, Ciprian Vălcan, Robert Şerban, Radu Pavel Gheo. Şi să mă întâlnesc cu nişte prieteni.

Ziua de ieri a fost cu totul altfel. S-a terminat cu o seară de poezie, o lectură la patru mâini & două volume [chiar mai multe]: Claudiu Komartin şi Robert Şerban. Stăteam frumos într-o curte interioară de la Universitate şi ascultam cum se deapănă stările cele mai diverse. Au citit din volumele apărute la Cartea Românească, apoi fiecare a citit un poem din volumul celuilalt, după care fiecare s-a întors la volumul lui, citind pe rând câte un poem ca într-un dialog sau duel. Komartin a împărţit nişte cărticele, dar n-au ajuns la toată lumea. Au fost şi discuţii, a fost frumos, mai erau pe acolo şi alţi scriitori: Marcel Tolcea, Eugen Bunaru, Costel Baboş, Alexandru Potcoavă, Simona Constantinovici, Tudor Creţu.

Ora asta e prea matinală pentru a vorbi despre poezie, dar cândva, la ceas de seară, voi zăbovi asupra textelor, să văd cum sună la citit.

"Trecutul e o altă lume"

Am citit eu Bagaj de H.Bonciu, dar acum sunt prea obosită pentru a scrie ceva serios. Şi nici nu ştiu când o să scriu, poate după ce termin şi Pensiunea doamnei Pipersberg, dar când se va întâmpla asta, rămâne de văzut.

A început StudentFestul, ştiu eu că nu mai sunt studentă, dar tot pot să mă duc pe acolo, să văd despre ce-i vorba. Literatura mă interesează în mod deosebit. Azi am fost la o lansare de carte, că am fost invitată, uite aşa:

OSUT si LIBRARIA HUMANITAS JOC SECUND

prezinta

CITY OF MAN'S DESIRE.

A NOVEL OF CONSTANTINOPLE.

de Cornelia Golna

invitati:

Cornelia Golna

Jan Willem Bos

Sorin Ciutacu

evenimentul va fi condimentat cu saz (Sasa Liviu) , fluiere si clarinet (Calin Torsan)

in spiritul vremii

va asteptam

miercuri, 18 aprilie, ora 18 la sediul librariei din strada Lucian Blaga, nr. 2

Cartea n-am cumpărat-o că n-avea preţ, nu e tradusă, e în engleză, tipărită în Olanda. Autoarea a vorbit în română, deşi nu asta-i limba ei maternă [e născută aici, dar părinţii sunt greci la origine, tatăl e aromân din câte am înţeles]. În 1951, când Cornelia Golna avea vreo 7 luni, familia ei a plecat mai întâi spre Grecia, apoi în America. Peste ani, ea s-a întors mai întâi în România, apoi în Grecia&Macedonia, Constantinopol/Istanbul, pentru a putea să scrie despre cele întâmplate familiei ei. Dar romanul prezintă doar evenimente din jurul anului 1908, adică începutul sfârşitului Imperiului Otoman. Trecutul e o altă lume, spunea ea. Ne-a arătat şi fotografii frumoase, iar muzica din final a adăugat ceva special acelui parfum de epocă.

PS. între timp am aflat : cartea-i 30 RON

The Road

Se cunosc fericiţii posesori ai unui Pulitzer 2007 [uite-aşa, de parcă ar fi maşină]. Pe mine mă interesează mai ales proza, so the winner is:

FICTION: CORMAC McCARTHY
“The Road”
The famously reclusive Mr. McCarthy, 73, won for his devastating chronicle of a father and son walking alone across a post-apocalyptic America, cold, dark and strewn with corpses and ash. In her review in The New York Times, Janet Maslin wrote, “ ‘The Road’ would be pure misery if not for its stunning, savage beauty.” It is Mr. McCarthy’s 10th novel.

FINALISTS “After This” by Alice McDermott; “The Echo Maker” by Richard Powers.

articolul complet aici : The New York Times

de pe bloguri despre The Road : E sau nu e Sci-Fi?

Mai sunt doi câştigători pe care, teoretic, aş vrea să-i citesc:

DRAMA: DAVID LINDSAY-ABAIRE
“Rabbit Hole”
Having built a reputation as a writer of absurdist comedies, Mr. Lindsay-Abaire, 37, surprised theatergoers with a sober, naturalistic portrait of an upper-middle-class family paralyzed by grief after the accidental death of their 4-year-old son.

Mr. Lindsay-Abaire said the idea for the play was inspired by the advice of a teacher who told him he should write about what he fears the most. Of losing a child, he said, “this is real fear, profound fear.”

FINALISTS “Orpheus X” by Rinde Eckert, “Bulrusher” by Eisa Davis, and “Elliot, a Soldier’s Fugue” by Quiara Alegría Hudes.

POETRY: NATASHA TRETHEWEY

“Native Guard”
In her third volume of poetry, Ms. Trethewey, the daughter of a black mother and white father, takes inspiration from the life of her mother and the history of Mississippi, where the poet was born. The title poem tells the story of a soldier who served in one of the first all-black regiments in the Union Army.

Ms. Trethewey, 40, teaches creative writing at Emory University in Atlanta.

FINALISTS “The Republic of Poetry” by Martin Espada; “Interrogation Palace: New & Selected Poems 1982-2004” by David Wojahn.

Derapare finală

Un joc cu holograme e până la urmă Derapajul. Un joc cu destinele, amintirile şi vieţile celor implicaţi. La un anumit moment m-am gândit la Dodecaedru, romanul scris de Cuşnarencu şi Nicolae Iliescu [tot Iliescu v-a făcut-o şi pe asta, îmi vine să zic, dar vorbele îi aparţin lui Artan şi erau rostite în alt context, dar ambiguitatea era la fel de dorită.] Oricum Derapaju’ ar trebui citit cu fond sonor, cel mai bun Master of Puppets, Metallica

sau ABBA, I’m a Marionette

].

Poate cei foarte tineri se simt tari şi siguri pe ei, autori ai propriilor gânduri şi acţiuni, dar noi ăştia uşor trecuţi de mezzo del camino di nostra vita avem umbra păpuşarilor crescută odată cu noi.[eu n-o să fiu niciodată un om liber, ce-o să faci cu mine, cum o să mă poţi mângâia? ar zice Mariana Marin şi eu odată cu ea].

Autorul poate relua jocul, povestea modificată sau nu. Poate fi însă fericit că nu încep personajele să se revolte de-a dreptul, ca-n Dodecaedru, că tot am amintit de el.

Sunt mai multe romane în unul singur, asta-i deja o banalitate, toţi cei care au scris despre cartea lui Ion Manolescu au zis şi chestia asta. Unii au preferat romanul de dragoste, mie mi-au plăcut mai mult povestea copilăriei comuniste şi a ieşirii din el, poveştile despre lumile dispărute. Ceea ce ţine de Gibson&co [conspiraţiile adică] nu m-a atras prea mult, îmi sună a Dan Brown şi nu vreau aşa ceva. Dar aici totul e un joc, aşa că nu am prea multe reproşuri de făcut autorului. În fond, [şi] asta-i literatura pe care o iubeşte, ne-a povestit despre ea în Videologia. Un roman infailibil, construit pe alternanţa stilurilor ar trebui să fie Derapajul. Parcă pe alocuri, stilul nu e aşa tranşant schimbat. Nu ca-n Levantul oricum. [Dan C. Mihăilescu le compară, zice că Derapajul va avea pentru proză rolul pe care Levantul l-a avut în poezie].

Mi-a plăcut ironia cu care e privită disputa dintre Uniune şi Academie, Editori şi Anticari, mi-a plăcut episodul în care Robe şi Mihnea se plimbă prin biblioteca de la Litere, mi i-am imaginat pe cei doi de dimensiuni liliputane, umblând pe rafturi cu cărţi uriaşe. Mi-a plăcut chestia cu zgomotul indescifrabil de fond, ieşit din suprapunerea a două voci pe ultrascurte, ca un bruiaj, aproape un zgomot alb. Toată lumea literară e privită cu sarcasm, nici nu mă mir că unii s-au supărat. [Dar de ce a făcut din bloggeri personaj negativ?]

Peste toate rămâne întrebarea: Unde crezi că s-au dus toţi băieţii cu ochi albaştri, «orfanii Partidului», cum le spui dumneata? Unde au ajuns tinereii cu parpalace lungi de la şosea şi de pe Calea Victoriei, că doar n-au intrat în pământ de ruşine? Chestia cu ESCU/SECU ar putea părea o găselniţă ieftină, dar când m-apucă frisoanele metafizice nu mai mi se pare. Nu-ţi fie teamă:/există oricând cineva/(o gură lipicioasă)/ care să-ţi şoptească/ adevărul zilei de mâine/şi al istoriei dinapoi, ar zice [din nou] Mariana Marin.

Nu vreau să mă gândesc la teorii ale conspiraţiei, dar rămâne cum am stabilit:

Master of Puppets I'm pulling your strings
twisting your mind and smashing your dreams
Blinded by me, you can't see a thing
Just call my name, `cause I'll hear you scream

(full lyrics here)

Cam ăsta-i rezumatul Derapajului.

Ion Manolescu, Derapaj, Polirom, 2006

În plin derapaj

Mai am un pic şi termin Derapaju’, am trecut de pagina 500. E o carte bună. Şi zic încă o dată că Ion Manolescu e în cvartetul fruntaş, cel despre care am mai zis. E nevoie de răbdare pentru a citi cele peste 600 de pagini, dar sunt multe romane la fel de stufoase şi chiar nu înţeleg de ce unii sunt disperaţi că trebuie să citească atât de mult. Numai la noi se scriu 150 de pagini, din motive economice şi neputinţă a construcţiei [a scris Gheorghe Crăciun ceva despre asta, dar nu găsesc articolul, era prin Observatorul cultural; el vorbea de impotenţă de-a dreptul].

Întreb [oarecum off topic]: cine va mai avea curajul să citească Orbitorul când va fi gata?

Derapajul a avut cronici pozitive: Dan C Mihăilescu [la ProTv dar şi la ziar], Clepsidra literară, Bogdan Creţu, Doris Mironescu. [Şi Cristian Teodorescu a scris de bine despre carte, nu o cronică, doar câteva însemnări pe blogul lui.]
mai mult pozitive: Cristi Mitran&bookblog
negative: Ştefan Agopian, luciat, criz.

Mai sunt şi altele, dar nu-s pe net.

Derapaju’ îşi conţine propria definiţie: ar trebui să fie un roman fracturat, discontinuu, ca memoria adulţilor, o carte stroboscopică, în felii decupate şi incomplete, o poveste care să treacă prin acelaşi punct de mai multe ori şi să iasă de fiecare dată altfel. Am mutilat oarecum citatul, dar e găsibil la pagina 322.

Şi mai e ceva important pe la pagina 556, adică unde am ajuns eu: succesul e egal cu raportul dintre numărul de încercări reuşite şi eşuate. Mă gândeam că de aia sunt aşa multe poveşti, pentru a mări şansele de reuşită.

Vreo câteva fire epice au rămas în aer, mă-ntreb dacă vor fi recuperate până în final [mai sunt cam 100 de pagini, pe care le voi citi după ce se termină Paris- Roubaix]

Ion Manolescu, Derapaj, Polirom, 2006

Si-o veste bună

• Explicatia succesului profetului vesel al apocalipsei

"Denisa Comanescu, editorul lui Kurt Vonnegut in Romania, explica succesul scriitorului printre cititori cit se poate de diferiti: „S-a spus despre Vonnegut ca este un profet vesel al apocalipsei. Este autorul iubit de milioane de cititori, de la super-intelectuali la cei mai simpli“. Editorul dezvaluie secretul care-l face pe Vonnegut atit de prizat: „Te regasesti in cartile lui si intotdeauna, la sfirsit, citesti si faci haz de necaz“. Povestea publicarii cartilor lui Vonnegut in Romania a inceput inainte de 1989 in colectia Globus a Editurii Univers, a continuat la Polirom, explica Denisa Comanescu, si apoi la Humanitas: „Am inceput publicarea lui de cind eram la Polirom si cind am inceput colectia Raftul Denisei la Humanitas cu romanul de debut al lui Vonnegut, «Pianul mecanic»“. La aceeasi editura a aparut pina acum „Bufoniada“ si urmeaza sa apara „Sirenele de pe Titan“, „Ocnasa“, „Cutremurul timpului“ si volume de povestiri, a anuntat coordonatoarea colectiei Raftul Denisei."

(articolul complet : Alina Purcaru, Moartea lui Kurt Vonnegut, Cotidianul, 13 aprilie 2007)

Kurt Vonnegut

o ştire foarte tristă...
CNN : Novelist Kurt Vonnegut dies at 84

So it goes.

R.I.P.

de pe blogul celor de la The Guardian:
Farewell to a master of farting around
şi câteva fotografii din The New York Times

Fragment derapat

Am început să citesc Derapaju’, am ajuns pe la pagina 200 şi încă nu m-am plictisit, ba chiar îmi place.

Încerc să citesc cartea fără să mă gândesc la autorul ei şi la ce a mai scris, adică încerc să pătrund într-o lume pe care vreau să o cunosc, fără a avea vreo idee preconcepută despre ce aş putea să găsesc.

Asta şi vrea să fie acest roman, o lume întreagă, de aici multitudinea de gânduri şi fapte notate uneori haotic, sau oricum nu în strânsă cronologie sau cauzalitate.

De câte ori Ion Manolescu zice ceva despre anii de dinainte de ´89, îmi vine să-i dau replica/ sau îmi amintesc şi eu alte lucruri. Îmi aduc aminte de Pif şi Rahan, aveam o colegă de clasă care avea abonament [era tat’su activist, un fel de şef al organizaţiei locale de partid, că nu orice plod avea acces la revistele astea].

Dar mă-ntreb, dacă Robe ăsta a terminat facultatea înainte de 89, cum putea el să scrie - în liceu fiind- Metallica şi Megadeth pe bănci? [că AC/DC scriam şi eu]. La cum ajungeau ştirile pe aici, cam greu…. Asta aşa, să vedeţi unde-mi stă mie mintea, când citesc cărţi serioase.

Ion Manolescu, Derapaj, Polirom, 2006

Paşte fericit!

... şi un gând bun pentru toţi cei care zilnic, uneori sau din întâmplare vizitează acest blog!


Fie ca Lumina Învierii să ne facă pe toţi un pic mai buni şi mai înţelepţi!

By Myself Starting Over Again

Scuzat fie-mi plagiatul din titlu, dar cam ăsta mi-a fost gândul când am citit Prinţul din Central Park, mă gândeam că Jay-jay ar trebui să fredoneze cântecelul ăsta hippiot.

Povestea lui e frumoasă, dar e mai mult una pentru adolescenţi & copii. Puştiul e un orfan, aflat în grija unei tipe Ardis, cam beţivă [& toate cele ce decurg de-aici]. Aşa că fuge de-acasă şi se ascunde în Central Park. De aici încep aventurile, dar el e un Oliver Twist modern, adică vizitează muzee, nu face rău nimănui, din Tavernă fură doar mâncare şi nu se atinge de casa de bani. Băiatul rău e Elmo, dar e pedepsit [ca-n orice roman clasic-moralizator]. Şi mai apare-n poveste şi doamna Miller, o bătrânică bună la suflet, care îl va salva pe micul Jay-jay, după ce mai întâi el o salvează pe ea.

Rhodes ştie meserie, povesteşte frumos, dar marea literatură e în altă parte. Criticul editurii spune că povestea convinge. Sigur, aşa e! Dar după 2-3 cărticele din astea, mintea lenevită ar putea refuza o carte mai complicată.

Sfat pentru Ionuca: Ar fi mai bine să nu citeşti cartea, se fisurează piedestalul [nu-s multe greşeli, but....]!

Evan H. Rhodes, Prinţul din Central Park, traducere de Luana Stoica, Humanitas, 2007

PS. Am adăugat câteva bloguri frumoase, sigur vor mai urma şi altele.

Am mai găsit şi de citit câte ceva [mai ales articolul lui Paul Cernat despre „exportul” literar]. De acum încolo articolele nu le voi mai ordona alfabetic, cele noi vor fi mereu on top.

Aiureli

N-am o zi prea bună, la un moment dat am stat în faţa monitorului, privindu-l luuuuunnnnng, nu mai ştiam cum se scriu anumite cuvinte. Aşa că am luat o pauză scurtă şi-am privit nişte pomişori încă înfloriţi.

Scriu aici, în speranţa că n-o să debitez nici o prostie prea mare, dar o să le uit pe cele rele şi grele [de care n-o să scap, termin ce am de lucru un pic mai târzior] .

Deseară sper că termin şi Prinţul din Central Park, mai am doar vreo 50-60 de pagini. Se citeşte uşor, e genul de carte contemporană care parcă-ţi spune: „citeşte-nainte, hai nu-ţi bate capu’, asta-i treaba şefilor!”

Nu scriu despre cărţi acum, zic ceva despre filme. Sâmbătă am văzut unul franţuzesc, ecranizare după Uimire şi cutremur al Amelitzei. Cred că din masochism m-am uitat. La vremea ei, m-a înfuriat cartea asta peste măsură şi acum m-a înfuriat filmul şi mai tare. Dar m-a şi ambiţionat: m-a făcut să termin Jurnalul unui bătrân nebun.

Duminică am văzut pe TV2 un episod din Monk. [dar strict l-am văzut, pentru că TV2 e un post maghiar, dublează tot ce prind şi eu nu ştiu maghiară; deşi s-a chinuit bunica să mă înveţe; aveam şi-o prietenă unguroaică, ea nu ştia nici un cuvânt în română, eu nici unul în maghiară, dar la cei 3-4 ani pe care-i aveam, chestia asta nu conta, ne înţelegeam de minune!]

Şi luni seara am văzut un super-episod din C.S.I New York [subtitrat], la sârbi [aşa bătuţi în cap cum sunt, tot mi-e drag de ei şi încerc să-i înţeleg, deşi uneori mi-e tare greu, iar alteori de-a dreptul imposibil; şi-acum închid paranteza şi n-o să mai scriu nimic despre cele politice].

Încercaţi să vi-o imaginaţi pe Audrey Hepburn în rochia neagră, celebră, pornind prin New York şi la un anumit moment se mai întâlneşte cu o Audrey Hepburn. Aproape ajunse la destinaţie, cele două mai întâlnesc o Audrey care venea din direcţia opusă. Unde se duc? La Tiffany’s desigur! De ce? Să-l jefuiască!!! Deci, 3 Holly Golightly puse pe fapte rele. Dar se termină prost.

Ieri dimineaţă, am observat că odată cu noul matinal, la TVR a re-apărut Marius Chivu. Speram eu că cei de la Cafeaua cu sare vor reapărea undeva. Invitatul de ieri a fost Dan C. Mihăilescu. Şi-au vorbit despre multe lucruri frumoase. Păcat că rubrica e marţea. Nu s-ar putea să fie în altă zi? [Nu... NU luni!]

Ultima încercare

Nu–mi plac abandonurile, aşa că am dus la bun sfârşit Jurnalul unui bătrân nebun. Aş zice că n-a meritat efortul, n-am aflat nici un adevăr esenţial şi spre final, nu mi-a făcut nici o plăcere să mai citesc. Puteam să renunţ, să întâmplă şi la case mai mari.

Cartea e bine scrisă, nu asta-i problema, dar nu e pe gustul meu. Nu-s în stare să înţeleg mentalitatea japoneză.

Mi-am adus aminte de nişte versuri ale lui Brumaru: „de dimineaţa până seara/visez la şoldul tău, Tamara”, doar că visătorul e acum Tokusuke, un bătrân de 77 de ani, iar Tamara e nora lui, Satsuko. Pe scurt: bătrânul [fiind oricum foarte bolnav] are senzaţia că ar putea păcăli moartea prin scris şi prin revitalizarea sexualităţii pierdute.

E vorba despre falsitatea relaţiilor umane, până la urmă, adică toţi ştiau de iubirea asta ciudată [ şi o încurajează, la sfatul medicilor].

Mai sunt: detalii despre kabuki, despre ce-a fost şi ce-a ajuns Japonia, plus o traducere lipsită de sinonime [cu siguranţă excitat ar fi putut fi înlocuit în anumite contexte cu emoţionat]... şi altele.

Junichiro Tanizaki, Jurnalul unui bătrân nebun, traducere de Silviu Mihai, colecţia Cotidianul, 2007