Tuesday, October 6, 2009

"and down we went"/sau nu?

E o carte uşor de citit, dar e greu de scris despre ea, nu pentru că e un roman [de doar 124 de pagini] al lui DeLillo, ci pentru că e povestea unei pierderi şi a unei transformări. E ca atunci când în urma unei amputări mintea şi corpul refuză mutilarea, iar bucata aceea pe care practic ai pierdut-o încă mai trimite mesaje, încă îţi mai influenţează trăirile şi pare a fi tot acolo, la locul obişnuit. Cam aşa se întâmplă şi aici, iar în final ea, the body artist, se transformă pe scenă în celălalt, în el.
Have I ever looked at a figure on a stage and seen someone so alone?

Întrebarea asta apare în mintea unui spectator uimit /şocat de ceea ce vedea pe scenă. Pentru că până la urmă, cărticica asta are ambiţii mari, ar vrea să răspundă la multe din marile întrebări, dar, cu tot respectul pentru DeLillo, nu reuşeşte întotdeauna.

Lucrurile nu par de la început complicate, nici triste. Dimpotrivă, primul capitol e povestea aproape banală a unui mic dejun luat în doi, ultimul, cu gesturi fireşti, cu tăceri, cu gânduri împărtăşite. Mă şi gândeam, ce bine curge povestea, dar totuşi era ceva nefiresc în calmul acela.

Time seems to pass. The world happens, unrolling into moments, and you stop to glance at a spider pressed to its web. [...] It happened this final morning they were here at the same time...

Şi de acolo, după acel ultim mic dejun împreună, el pleacă, ajunge în apartamentul primei sale soţii, nu pentru ce s-ar putea crede, ci pentru a-şi trage în glonţ în cap.

Şi-n casă, în locul lui, apare [sau nu apare?] cineva, sau ceva, un copil care vorbeşte cu vocea lui şi spune frânturi din ce obişnuia el să spună. Şi începe transformarea.

Povestea pare a fi una simplă:

It is about who we are when we are not rehearsing who we are,

dar e una care încearcă să descopere ce ar mai putea fi arta azi.

Don DeLillo, The Body Artist, Picador, 2001

3 comments:

Andrei S. said...

Sună interesant, am să o caut.

Mersi.

Numai bine.

raluca said...

sincer, eu inca nu am reusit sa-mi fac o parere clara despre delillo: am citit "cosmopolis" care mi s-a parut geniala ca intentie (viata halucinanta a unui golden boy) si mizerabila ca realizare. a urmat "the names" unde, pe fond de intriga politista, e descris universul top managerilor care lucreaza in multinationale, calatoresc foarte mult, mai ales in zone "fierbinti", insa profiturile sunt pe masura. poate sunt technicile post-moderne de vina, insa romanul mi se parut, ca structura, ilizibil. aceleasi dificultati le-am avut si cu "underworld", care , in plus, e si extrem de voluminos, dar pot sa spun cu mina pe inima ca mi-a placut foarte mult: nu numai ca prezinta 50 de ani de istorie americana, dar ofera si o perspectiva a diferitelor straturi sociale. spre deosebire de rusell banks care m-a cucerit total, delillo m-a lasat mai perplexa.

white noise said...

@Andrei S - cartea e buna, sper sa-ti placa. dar e mai mult o nuvela, de aia am si zis de numarul de pagini

@raluca- nici eu n-am o parere definitiva despre DeLillo, cartile lui mari cred ca sunt Underworld, Libra si White Noise. n-am citit decat zgomotul :)
am citit si Mao II si mi-a placut mult.