Un joc cu holograme e până la urmă Derapajul. Un joc cu destinele, amintirile şi vieţile celor implicaţi. La un anumit moment m-am gândit la Dodecaedru, romanul scris de Cuşnarencu şi Nicolae Iliescu [tot Iliescu v-a făcut-o şi pe asta, îmi vine să zic, dar vorbele îi aparţin lui Artan şi erau rostite în alt context, dar ambiguitatea era la fel de dorită.] Oricum Derapaju’ ar trebui citit cu fond sonor, cel mai bun Master of Puppets, Metallica
sau ABBA, I’m a Marionette
].
Poate cei foarte tineri se simt tari şi siguri pe ei, autori ai propriilor gânduri şi acţiuni, dar noi ăştia uşor trecuţi de mezzo del camino di nostra vita avem umbra păpuşarilor crescută odată cu noi.[eu n-o să fiu niciodată un om liber, ce-o să faci cu mine, cum o să mă poţi mângâia? ar zice Mariana Marin şi eu odată cu ea].
Autorul poate relua jocul, povestea modificată sau nu. Poate fi însă fericit că nu încep personajele să se revolte de-a dreptul, ca-n Dodecaedru, că tot am amintit de el.
Sunt mai multe romane în unul singur, asta-i deja o banalitate, toţi cei care au scris despre cartea lui Ion Manolescu au zis şi chestia asta. Unii au preferat romanul de dragoste, mie mi-au plăcut mai mult povestea copilăriei comuniste şi a ieşirii din el, poveştile despre lumile dispărute. Ceea ce ţine de Gibson&co [conspiraţiile adică] nu m-a atras prea mult, îmi sună a Dan Brown şi nu vreau aşa ceva. Dar aici totul e un joc, aşa că nu am prea multe reproşuri de făcut autorului. În fond, [şi] asta-i literatura pe care o iubeşte, ne-a povestit despre ea în Videologia. Un roman infailibil, construit pe alternanţa stilurilor ar trebui să fie Derapajul. Parcă pe alocuri, stilul nu e aşa tranşant schimbat. Nu ca-n Levantul oricum. [Dan C. Mihăilescu le compară, zice că Derapajul va avea pentru proză rolul pe care Levantul l-a avut în poezie].
Mi-a plăcut ironia cu care e privită disputa dintre Uniune şi Academie, Editori şi Anticari, mi-a plăcut episodul în care Robe şi Mihnea se plimbă prin biblioteca de la Litere, mi i-am imaginat pe cei doi de dimensiuni liliputane, umblând pe rafturi cu cărţi uriaşe. Mi-a plăcut chestia cu zgomotul indescifrabil de fond, ieşit din suprapunerea a două voci pe ultrascurte, ca un bruiaj, aproape un zgomot alb. Toată lumea literară e privită cu sarcasm, nici nu mă mir că unii s-au supărat. [Dar de ce a făcut din bloggeri personaj negativ?]
Peste toate rămâne întrebarea: Unde crezi că s-au dus toţi băieţii cu ochi albaştri, «orfanii Partidului», cum le spui dumneata? Unde au ajuns tinereii cu parpalace lungi de la şosea şi de pe Calea Victoriei, că doar n-au intrat în pământ de ruşine? Chestia cu ESCU/SECU ar putea părea o găselniţă ieftină, dar când m-apucă frisoanele metafizice nu mai mi se pare. Nu-ţi fie teamă:/există oricând cineva/(o gură lipicioasă)/ care să-ţi şoptească/ adevărul zilei de mâine/şi al istoriei dinapoi, ar zice [din nou] Mariana Marin.
Nu vreau să mă gândesc la teorii ale conspiraţiei, dar rămâne cum am stabilit:
(full lyrics here)
Cam ăsta-i rezumatul Derapajului.
Posts
No comments:
Post a Comment