„Viața nu e înghesuită la
un loc, ci răsfirată și aerul limpede și curat. O minunată împletire de artă și
natură e colțul fermecat care-ntinde ca un giuvaier capela Piariștilor. Turnul
înalt, înaintând solemn, urmat de două mai micuțe, ce de-abia scapă din
strânsoarea verde a iederii și a plopilor, de nu le vezi decât pălăriile
ascuțite de țiglă, pare un preot urmat de copiii altarului, mistic și grav în
sfintele-i atribuții. Înăuntru, atmosferă învăluitoare de umbră și de taină. Am
vizitat școala lor ce-nchide cu capela un vast pătrat, în mari și sigure
proporții. Piariștii sunt un ordin dintre sectele de după reformă, înființat în
Spania de Calasans, în veacul al 16-lea. În Timișoara sunt de pe la 1750. Sunt
interesanți prin îngăduința lor curioasă: se pare că au tot atâția elevi între
evrei ca și între nu importă ce altă confesiune și nu luptă atât pentru religie
cât pentru știință pe bază religioasă. Sunt exclusiv educatori și au dat un
mare coeficient de universitari. Directorul însuși, în rasă neagră, ne conduce.
E tare curios, mi se spune. Prins de o ploaie torențială la niște prieteni,
într-o seară, e convins, cu mari stăruințe, să rămâie la ei peste noapte.
Deodată se face nevăzut. Nu-l găsesc nicăieri. Trece puțin și se arată iar,
muiat leoarcă. Unde a fost? – Și-a adus omul cămașa lui de noapte!” (Cora
Irineu, Scrisori bănățene, carte apărută postum, dar la timp pentru a ajunge la
înmormântare.)
Posts
