*****

O să lipsesc o vreme de pe aici.  Iarna asta mi-a topit toate puterile. Sper să-mi reîncarc repede bateriile şi să revin.

PdS 76

În fiecare zi îmi propun să scriu ceva pe blog. De obicei renunţ cu mult înainte de  a începe, dar tot am vreo câteva ciorne ascunse pe aici. Azi o să apară la timp pds-ul. L-am trecut la locul lui şi pe cel de săptămâna trecută, am transcris de atunci poezia, doar introducerea am scris-o acum. Pentru sâmbăta asta am ales două poezii, am senzaţia că au ceva să-şi spună una alteia. 

Petru M. Haş
lectura de apoi

răsfoieşte-mă
Doamne
şi pune-mă
cu grijă la loc
dar mai înainte de toate
dă praful de pe mine
cu palma ta divină
sau dacă-ţi stă
la îndemână
cu o cârpă
sau cu ce poţi

Ionel Ciupureanu
Vreau să-ţi spun

Dar cuvintele se scutură şi mor
şi să le tot ştergi
este oribil

aşa făceam eu
şi eram conştientă
şi bărbatu-meu a venit pe la cinci.

Anunţuri

Azi, când am primit pe mail invitaţia asta, am sărit în sus de bucurie, am avut senzaţia că e vorba de o întâlnire ce va avea loc la Arad. După aceea am cătit cu atenţie şi am văzut că e vorba de Bistriţa: Întâlnirile de luni. Dan Coman în dialog cu V. Leac. Pozele pot fi mărite şi acolo veţi găsi toate detaliile.

Iar duminică, la MNLR, adică la Bucureşti (detaliul acesta îl scriu aici pentru mine, că poate aşa înţeleg şi eu că e departe muzeul acela), o să fie o nouă ediţie a Institutului Blecher, se lansează o carte a lui Ionel Ciupureanu, Mişcări de insectă.

Joi, adică mâine, 17 februarie, la Cercul Poeţilor Apăruţi e invitat Mircea Cărtărescu.

Am reuşit să-mi cumpăr cartea lui Sorin Gherguţ, Orice; şi acum mă duc să citesc România literară. 

PdS75

De câteva zile tot recitesc poeziile Magdei Isanos. Am aruncat un ochi şi peste prefaţă, am citit câte ceva şi despre ea. Nu ştiu foarte multe detalii despre viaţa ei, ştiam desigur că a murit foarte tânără. De obicei nu prea caut detalii despre vieţile scriitorilor. Nu ştiu dacă au vreo importanţă. În fine, asta-i poezia pentru azi:

Magda Isanos

Dimineaţa

Vreau să descopăr lumea, niciodată
n-am crezut, cum spun poeţii, că-i frumoasă.
însă astăzi, cu lumină pieptănată,
dimineaţa mi-a intrat în casă.

Fumegam de somn, când am simţit
paşii cuiva lângă perete -
ea dansa cu trupul arcuit
sub priviri mirate de portrete.

Cu picioarele goale ea păşea,
în oglindă răsuna cristalul,
dimineaţa strămutase balul
fetelor-lumini în casa mea.

Şi privind, eu mă gândeam: e bine
să fii tânăr când afară-i soare.
Zi frumoasă, îţi voi pune legătoare
după gât şi-o să te iau cu mine.

Nu, totuşi nu

Am vrut să zic despre cartea asta un singur cuvânt NU, dar mi-am dat seama că nu s-ar înţelege mai nimic şi nu s-ar înţelege nici de ce. S-ar putea să fie mai ales problema mea, pentru că personajul central e un beţiv ordinar (mai bine zis alcoolic, oricum e genul acela de individ care bea doar pentru a  bea) şi eu nu prea am niciun fel de simpatie pentru cei ca el. Iar cartea nu are alt personaj adevărat, fata care spune povestea e mai mult o simplă voce. Romanul mi se pare a fi unul neterminat, aflat cumva în lucru. Am găsit o cronică scrisă de Adina Diniţoiu, ea vorbeşte despre ritmul unui menuet obsesiv. Eu m-am gândit mai curând la diverse instrumente de percuţie, sau oricum la nişte sunete care ar semăna mai curând cu un strigăt, pentru că Tacto e povestea unei disperări.

Am simţit un mare disconfort citind-o. Mi-am adus aminte de o carte a lui Gide, poate din cauza mirosurilor pestilenţiale la care se făcea trimitere acolo, dar care au apărut şi aici de mai multe ori.

Sigur că sunt şi fragmente frumoase, bine scrise, dar ele rămîn cumva izolate, presărate pe diferite pagini, necomunicând între ele. Parcă ar fi un fel de irizaţii, din care se vede că povestea ar fi putut fi şi altfel. Dar poate e greu de îndurat o astfel de poveste.

Lili Bunofski, Tacto, Curtea Veche, 2010

PdS 75

S-a dus şi Vasile Paraschiv. Pentru el e pds-ul de azi. Despre Vasile Paraschiv a scris Rita Chirian. [Mi-ar fi plăcut să fi scris eu aşa cum a scris ea.] 


Nu-s prea mulţi scriitorii care au stat demni sub vremi. ['mnealor aveau talent, nu-şi puteau permite să fie şi morali.]

Dar totuşi  sunt câţiva care merită tot respectul. Aşa că asta e cea mai bună poezie pentru azi:

Ileana Mălăncioiu

O crimă săvârşită pe strada principală

O crimă săvârşită pe strada principală
În amiaza mare, o crimă oribilă
Şi nimeni nu plânge şi nimeni nu strigă
Şi nimeni nu pune mâna pe criminal.

Eu însămi stau aici şi scriu versuri
Ca şi cum versurile mele ar putea opri
O crimă săvârşită pe strada principală
În plină zi.

O, când voi lăsa totul la o parte
Să ies în stradă şi să strig cât pot
S-a petrecut o crimă, puneţi mâna pe criminal
Puneţi mâna pe mine, complicele.

Şi la final o scrisoare la care mă gândesc tot mai des: Circulaţi, cetăţeni ai României, circulaţi. E foarte potrivită în tot contextul ăsta.

Călin Nemeş (articol apărut iniţial în "România liberă", în 25 aprilie 1991, dar eu l-am găsit aici)

Circulaţi, cetăţeni ai României, continuaţi-vă goana disperată pentru supravieţuire, nu vă opriţi, circulaţi. Circulaţi nepăsători aşa cum aţi făcut-o şi în 21 decembrie 1989, când un grup de pletoşi vă implora să veniţi alături de ei pe altarul istoriei. Unii din acei pletoşi au plătit cu viaţa nepăsarea voastră, întinsă de-a lungul a 45 de ani. Recunoaşteţi cinstit că încă nu aţi avut obrazul necesar să le puneţi o floare la morminte. Aţi fost ocupaţi să le arătaţi minerilor şi scutierilor cum trebuie stârpiţi intelectualii, aţi fost ocupaţi să vindeţi rulmenţi şi monstruozitatea "Omagiu" pe valută, ca apoi să strigaţi că voi nu vă vindeţi ţara. Într-adevăr, voi nu vă vindeţi ţara. Voi vă vindeţi copiii. Sau îi împingeţi în faţa gloanţelor. Bravo, cetăţeni ai României, circulaţi, nu vă opriţi! Şi nu uitaţi că singurul loc de unde puteţi cumpăra valută în Cluj e însemnat cu conturul trupurilor copiilor voştri împuşcaţi. Cumpărători sau vânzători de valută, aveţi grijă să nu vă cadă vreun dolar din mână. S-ar putea îmbiba cu sângele care nu va dispărea niciodată de pe trotuar.

Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească. Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit. Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească. Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă. Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune "nu". Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă.  În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia.

Circulaţi, cetăţeni ai României. Poetul a spus: "Ţara mea de glorii, ţara mea de dor". A venit tristul timp să-l parafrazez: "Ţara mea de salam"...

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?

Noutăţi

A şaptea parte, dar ce parte!

Dacă aş fi citit cartea asta înainte de a se fi terminat anul, mi-ar fi fost greu să aleg cel mai bun debut din 2010, pentru că Aproape a şaptea parte din lume mi-a plăcut mult de tot. Acum trei ani şi ceva,  când  a apărut concursul lansat de UniCredit, am fost foarte sceptică, mă gândeam că prozatorii bat deja la porţile anumitor edituri, dar şi la poezie e cam la fel. Premianţii de la poezie nu au ajuns niciunul pe lista nominalizaţilor de la Botoşani. Nici n-am citit cronici care să mă convingă de contrariu. Cu romanul lui Cătălin Pavel lucrurile au stat diferit. Marius Chivu l-a trecut pe lista debuturilor notabile din anul trecut, în ancheta făcută de cei de la Cultura, iar cartea a primit şi un premiu la Gala Tinerilor Scriitori.  Când eram eu pe punctul de a citi romanul ăsta, pe blogul lui, Horia Gârbea l-a cam ras.

Mi-am asumat riscul de a fi dezamăgită şi am deschis cartea. M-a captivat de la început. Nu înţeleg de ce Horia Gârbea zice aşa: E un mister de ce autorul a trudit să scrie aproape 300 de pagini fără niciun acroş pentru potenţialul său lector. Având în gând fraza asta, tot aşteptam momentul în care să-mi vină să arunc din mână cartea, dar momentul acela nu  a venit.

Între timp a apărut o cronică a lui Marius Chivu, Viaţa în tren, o cronică în care se spune şi ce-i bine şi ce nu în cartea asta. [Dar nu ştiu de ce se miră că până acum nu s-a vorbit deloc despre acest roman, eu nu mă mir, dar nu mă mir deloc.  Despre Adina Rosetti câţi au scris?].  Nu ştiu dacă pe alocuri Cătălin Pavel le face cu ochiul cititorilor [de aici unele scăderi ale romanului], eu cred că pur şi simplu din când în când a obosit .... tastatura, care e foarte folosită în romanul ăsta, pentru că şi cei doi naratori, Zoran şi Ahar, tot în faţa unor calculatoare[de fapt laptopuri] stau mai mult. Şi schimbă mesaje diverse, fiecare îşi scrie propria poveste. Zoran bântuie prin Europa, trecând dintr-un tren în altul, iar Ahar e undeva prin nordul Africii. Zoran are vreo 50 de ani [poate nici atât], iar Ahar e abia intrat în adolescenţă. Zoran i-ar putea fi tată, dar se pare totuşi că nu îi e.

La un moment dat Zoran se urcă într-un tren şi va calători aşa ani întregi. M-am gândit la Michel Butor, asta şi pentru că eram cumva cu gândul rămas la textualişti, datorită Simfoniei lupului. Marius Chivu face şi el diverse trimiteri la diverse alte cărţi şi cred că asta-i dovada cea mai bună că romanul lui Cătălin Pavel merită citit. Trenul nu e deloc un spaţiu apăsător, ca în La modification/Renunţarea, dimpotrivă e unul protector, un spaţiu în care îţi poţi pune în ordine gândurile. Lumea de afară curge încet în lumea dinăuntru. După un timp nu mai stai în lumea de afară. Stai înăuntru, unde ai colecţia ta de fragmente de lume cu care se poate sta de vorbă, care ar trebui, după ce le ţii mult timp înăuntru, să devină inteligibile, deşi unele din ele rămân nişte blocuri de gheaţă care continuă să desfidă orice familiaritate după ani şi ani. [...] Bărbatul în fond asta făcuse - hotărâse că de acum se opreşte, ca să se gândească la ce s-a întâmplat şi îşi întrerupsese viaţa, întâmplările care veneau mereu.

Uneori trebuie să te opreşti şi să priveşti în urmă, să vezi dacă înţelegi ceva din ce e acolo. Într-o seară, noapte, poate un telefon primit de la Zuleika (sau poate altceva) îl face pe Zoran să vândă tot ce are şi să urce într-un tren. Şi acolo viaţa va avea alta ritm. Sunt sigur de-acum că aici a apărut o dereglare. Azi dimineaţă în Germania cineva s-a suit în tren altcândva decât trebuia. Ai grijă. Z. Dar şi cu Ahar se va întâmpla ceva asemănător şi el tot într-un tren, se pare, va urca într-o zi. Ahar spune poveşti dintr-o lume ciudată pentru noi, dar şi Zoran construieşte un univers la fel de straniu. Pe la începutul romanului găsim un fel de avertisment: Promit că nu voi explica niciodată clar, cu cap şi coadă, cum s-a ajuns aici, cum s-au petrecut lucrurile. Capul şi coada îmi aparţin mie, în exclusivitate. Dar lucrurile nu rămân de neînţeles. La un moment dat, spre final, povestea parcă se clarifică mult prea mult [poate de asta a spus Marius Chivu ce a spus despre acel ochi ce transmite mesaje cititorului?].

Din când în când Zoran mai coboară din tren, odată parcă pentru a salva viaţa unui bătrân, pe numele său Paramo [şi altă trimitere ar fi posibilă pornind de aici]. Nu vă spun care e semnificaţia titlului, el are oricum legătură directă cu schimbul de mesaje dintre Ahar şi Zoran. Nici nu vă spun cum apare Timişoara în cartea asta. Mai zic doar, folosind tot un citat din carte: [...] diferenţa între cărţi şi viaţa noastră este că numai în cărţi lucrurile sunt bine conturate, despărţirile sunt despărţiri, bolile sunt boli, în realitate ele nu sunt aşa bine conturate, ceea ce se compensează prin faptul că moartea este bine conturată în viaţa noastră, este o lovitură de bâtă în burtă care nu poate fi descrisă net de autorii de cărţi, plătiţi mizerabil şi care nu beneficiază de celebritatea jucătorilor de fotbal, ce-i drept. 

Şi pentru că nu vreau să fie aşa de pesimist finalul mai zic: o carte de citit şi de ţinut minte.

Cătălin Pavel, Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010