Un început

Nu ştiu exact de ce: sau am ajuns eu în ultimul hal de insensibilitate, sau se întâmplă ceva cu valoarea scriitorilor care iau Nobelul, dar cartea asta nu m-a entuziasmat aşa cum cred că ar fi trebuit să se întâmple, mai bine zis, cum mi-aş fi dorit. Dacă mă uit pe lista laureaţilor, îmi dau seama că de multe ori prefer lista alternativă, propusă de Laurenţiu Ulici. Dar asta ar fi altă discuţie, pentru alte vremuri.

Peştişorul de aur e un roman bun, desigur. Se citeşte cu plăcere. Dar m-am tot gândit ce m-a nemulţumit de fapt. Cred că e prea simplă povestea, un singur personaj, Laila, e urmărit mereu. Nu-s ruperi de ritm, construcţia nu-i complicată. Dar e o poveste, asta-i important. Am citit cartea acum vreo două luni şi încă n-am uitat-o. [Nu o să spun despre de-i vorba în romanul ăsta, pentru că Andra Grarup l-a povestit foarte pe scurt, evident, pe blogul ei. ]

Aşa că eu nu o să zic precum Hakim (parcă el era): Romanele sunt un rahat. Nu găseşti nimic în ele, nici adevăr, nici minciună, doar vorbe în vânt. Ba dimpotrivă, îmi vine să repet vorbele lui Ioan Groşan care spunea cam aşa: dacă ai o poveste nu te uită lumea, dacă nu, te ţine minte, eventual, vreo femeie care te-a iubit în taină.

Iar Le Clezio are şi stil, nu doar poveste. Cu o concluzie simplă: trebuie să ştii de unde vii, dacă vrei să supravieţuieşti. Uneori ce spune te pune pe gânduri: Înţelesesem că nu Martial sau Abel sau Zohra ori domnul Delahaye sunt periculoşi, ci victimele lor, pentru că ele acceptă. Şi mai ales: Am înţeles că, dacă oamenii au de ales între tine şi fericirea lor, nu te vor alege pe tine.

Toate personajele sunt nişte marginali, fie că-s negri, magrebieni, ţigani. Locuiesc prin subterane, prin cartiere rău famate, cântă la metrou, lucrează la groapa de gunoi, unde poţi găsi multe lucruri neaşteptate, de exemplu cărţi. Citeam ce-mi pica în mână: mi se părea că în acel infern al resturilor cuvintele nu mai au aceeaşi valoare. Erau mai puternice, mai trainice, [mărturiseşte Laila pe undeva]. De fapt, cărţile şi muzica par a fi singura salvare [cel puţin pentru unii].

Şi m-am întristat când am văzut că singura persoană care-şi vinde copilul vorbea româneşte. Sigur nu e vina lui Le Clezio. Dar m-a deranjat pe alocuri uşoara propagandă de stânga, de fapt m-a deranjat trasul de mânecă, nu care cumva să nu pricep. De fapt, în cartea asta cei săraci nu-s neapărat buni, dar cei bogaţi sunt cam răi, sau au gânduri ascunse [ceea ce e cam acelaşi lucru].

Nu-mi dau seama ce loc ocupă romanul ăsta printre celelalte scrise de Le Clezio. Şi nici nu-mi dau seama exact care e valoarea lui ca prozator. Cred că va trebui să caut procesu' acela verbal, pentru a mă lămuri în ceea ce-l priveşte.

J.M.G. Le Clézio, Peştişorul de aur, traducere de Claudiu Komartin, Art, 2009

PdS 46

Foarte târziu am aflat că există un poet cu numele Vasile Vlad. Şi îmi doresc în fiecare an să ia un premiu mare, să nu mai pară aşa uitat. Deşi nu cred că se va întâmpla asta. Nici despre Cristian Simionescu tot nu vorbeşte mai nimeni, aşa că....

Până se va scrie despre el în vreun loc în care contează, eu trec aici un simplu pds.

Vasile Vlad
Certitudini*

Există cinci feluri de a rîde,
şi un singur fel de apropiere a rîsului,
cu ochii strînşi, duioşindu-te.

Există două feluri de a te elibera oricînd
şi un singur fel de apropiere a libertăţii,
cu ochii lipsiţi de pleoape, oribil de încrîncenat.

Acolo, în viaţă, o oarecare cotitură
trebuie însoţită de oareşicari hohote.

Acolo, în viaţă, de-a-ndărătălea
te izbeşti oricum.

O linie verticală în cîteva exemplare
înseamnă desigur neînţelegere.

Am învăţat asta, o nimica toată.

Apă tulbure din apă tulbure.

Aducătoare de împotriviri, raţiunea arată
înotătorii alergînd după lacrimă
scăpată în apă.

Un reproş umil.

Arată o expoziţie de belciuge
undeva într-o bisericuţă.

Un reproş ciudat.

Arată păsări înfometate smulgînd cu ciocul
limba ceasornicelor din turnuri.

Un reproş greu de pătruns.

Arată copiii cum înfig o morişcă de vînt
în fiecare loc de unde lipseşte ceva.

Ultimul reproş.
--------
* din volumul Sărbătorile absenţei, 1971

PdS 45

Orice comentariu ar fi inutil, fără niciun fel de introducere pds-ul de azi:

Ileana Mălăncioiu
Pastel*

E primăvară. Astenia e-n floare
Cine trebuie să moară oricum va muri,
dacă n-a înflorit încă
Mormîntul tatei va inflori.

Mama a pus flori de tot soiul
Ca să mai treacă timpul cumva,
Mie îmi încolţeşte din nou un gînd
Care mă va costa.

Nu pot să mă opresc la asta acum
Un vînt de primăvară începe să cearnă
Cuvintele deocheate ale unei femei
Care-a înnebunit peste iarnă.

------
*publicat iniţial în Viaţa românească, în acel număr 2, din 1989, număr retras de pe piaţă de cenzura comunistă şi trimis la topit.

Ceva, dar nu ştiu despre ce

Azi o să plagiez în stil mare, cel puţin aşa cred acum. Cam tac în ultima vreme, deşi tot mai citesc câte ceva, dar nu citesc sistematic şi nici nu mă apropii de cărţile cu prea multe pagini pentru că ştiu că nu am mult timp pentru ele. Şi nu-mi place să-mpart un roman în episoade multe şi scurte.

Am trecut şi prin câteva momente de derută în ultima vreme. Primul a fost pe la sfârşitul anului trecut, atunci o prietenă m-a rugat să-i recomand o carte, ceva care să-i taie respiraţia. Şi am tăcut, n-am avut niciun răspuns. Se referea strict la proză şi la apariţii oarecum recente. De atunci mă tot gândesc şi tot caut un răspuns şi am ajuns la o concluzie nu prea veselă: în ultimii cinci ani am dat doar peste trei autori care n-ar trebui rataţi, ar trebui citiţi adică: Attila Bartis (dar mai mult pentru Tihna), Roberto Bolano şi Jeffrey Eugenides. Din literatura română: Filip Florian (dar pentru Degete mici, de Zilele regelui încă nu pot să mă apropii). Am citit şi alte cărţi foarte bune, dar autorii îmi erau cunoscuţi de ceva vreme. Şi am recitit câteva romane, care mi-au plăcut la fel de mult ca prima dată. Cred că asta o să cam fac: o să mă opresc din citit şi o să trec la recitiri. Pe un fir de romaniţă m-aş juca aşa: a citi, a reciti? Deşi nu-s năzdrăvană, de la o vreme încoace mai nimic nu-mi place, când e vorba de proză.

Dar fiecare zi se termină cam aşa: iau lângă mine câteva cărţi de poezie [pentru că poezia e capitol special, ei nu i se aplică cele de mai sus] şi citesc, sau la întâmplare, sau caut ceva anume. Uneori mai sar peste o carte, pentru că poezia tocmai citită mi-a schimbat starea. Nu pot să citesc o carte de poezie în 25 de minute, doar pentru a scrie o cronică în următoarele 5. Şi nu lecturez niciodată nimic. De fapt, eu citesc mai mult de o zi la o carte de poezie, uneori şi mai multe. Aici recitirea e baza. Nu citesc pe nerăsuflate, fac pauze, pentru că se acumulează imagini, gânduri, cuvinte, trăiri şi uneori se acumulează atât de multe încât trebuie să mă opresc.

Am mai avut un moment de derută, un moment greu al vieţii mele, pentru că nu prea mai cred în diverse ocupaţii filologice. Citind diverse cărţi, articole scrise pe marginea cărţilor am senzaţia că întotdeauna esenţialul dintr-o carte foarte bună ne scapă, am senzaţia că putem spune prea puţin despre anumite cărţi. Dar sper să trec peste momentele astea şi să mai povestesc despre ce am citit. Pînă atunci, nu mai zic mare lucru, şi oricum, dacă tac nu înseamnă nimic.

PdS 44

Iniţial am vrut să aleg altă poezie pentru astăzi, am vrut să aleg o poetă. Rămâne pe săptămâna viitoare. M-am răzgândit în momentul în care am văzut ce poezie a ales Radu Vancu. Am senzaţia să poezia asta a lui Ion Monoran dialoghează foarte bine cu poezia lui Dinescu.

Ion Monoran
dragă poezie*

Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei intreprinderi timişorene.
Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranţă
a poeziei româneşti.

Cu toate astea m-am hotărât să-ţi scriu pentru a ne da întâlnire
într-una din serile următoare la cafeneaua "TAROM".
Mă vei recunoaşte uşor după plete şi ceaşca de cafea
care îmi va tremura în mână de îndată ce mă vei privi puţin mai insistent.
O singură rugăminte aş avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna
din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziţă stil poezie patriotică contemporană
înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien
gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate
septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee naţională.
Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de

fiecare zi

sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust şi sănătos şi cred că
a cam sosit momentul să-ţi schimbi puţin-câte-puţin concepţiile
şi să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ştefan cel Mare
şi Mihai Viteazu măcelăresc turcii în frunte cu Partidul.
Altfel să ştii că îmi va fi sincer ruşine să ies cu tine pe stradă
sau să te prezint tinerilor poeţi din generaţia mea care aici la Timişoara
alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din ţară.

________

*ca un vagabond într-o flanelă roşie, Marineasa, 1996 [în volumul ăsta, postum evident, sunt incluse cele mai vechi poezii ale lui Monoran, un poet căruia nu i se va face niciodată dreptate].

Nimicuri de vineri

Azi, în timp ce ascultam NRV, mi-am adus aminte că aveam şi eu, cândva, un blog unde scriam despre cărţi. Şi m-am gândit să mai trec pe aici. În primul rând, o să-i mulţumesc Luizei Vasiliu, că m-a inclus în cartierul ei de bloguri literare. Cred că articolul e doar pe site-ul celor de la Dilema veche, în formă tipărită n-am dat de el. Şi nici de interviul cu Cristian Teodorescu. Sau nu m-am uitat eu în numărul care trebuie?

Dacă tot am ajuns la capitolul interviuri, o să spun că în numărul 3 din Orizont e un interviu [şi nu numai] cu Ioan Es. Pop. Ar mai fi de citit şi interviurile realizate de Andra Rotaru, pentru Agenţia de carte.

N-am timp şi nici n-am energia necesară pentru a comenta diverse articole şi nici despre cărţi nu pot să scriu deocamdată. Se apropie festivalul de teatru şi sper să ajung măcar la câteva spectacole. Iar apoi urmează CafeKulTour.

În Dilemateca, numărul 47, pe lângă multe altele [două cronici la cartea lui Teo Dună, de exemplu], ar mai fi de citit dosarul Urmuz, Blecher, Bonciu. Şi cred că ar fi fost bine să fi fost semnalat pe copertă, ar mai fi atras nişte cumpărători [oare?!]. Am descoperit şi o cronică la cartea lui Alexandru Muşina, Regele dimineţii. Ce bine, că tot voiam să spun că Tracus Arte are site. [Am aflat de pe blogul Luciei Verona]. Zilele trecute am aflat că şi BrumaR are site actualizat şi funcţional. Vinea să-şi mai facă site şi m-aş putea declara mulţumită, deocamdată...

Completarea promisă. În Tomis, numărul pe martie, e un articol despre Freud, dar şi diverse cronici, una la Nasturi în lanul de porumb [dar nu prea mi-a plăcut], iar Daniela Luca scrie despre poezia lui Ştefan Manasia.

În numărul 11 din România literară am mai găsit o cronică la De-a viul lui Teodor Dună. Şi m-am bucurat să văd că Institutul Blecher e prezent în numărul ăsta în care se discută şi despre generaţiile literare. [Claudiu Komartin îi prezintă pe Augustin Cupşa şi Andrei Dosa].

De citit: articolele lui Ion Pop despre avangardă, apărute în Tribuna [ pdf: I şi II, III]

PdS 43. Luna poeziei

E din nou aprilie, din nou luna poeziei. Aşa că din nou e vremea unui pds special:

The Ways of Poetry- Sandra Beasley

E bine să adăugăm puţină poezie peste tot şi toate.