Cora

„Viața nu e înghesuită la un loc, ci răsfirată și aerul limpede și curat. O minunată împletire de artă și natură e colțul fermecat care-ntinde ca un giuvaier capela Piariștilor. Turnul înalt, înaintând solemn, urmat de două mai micuțe, ce de-abia scapă din strânsoarea verde a iederii și a plopilor, de nu le vezi decât pălăriile ascuțite de țiglă, pare un preot urmat de copiii altarului, mistic și grav în sfintele-i atribuții. Înăuntru, atmosferă învăluitoare de umbră și de taină. Am vizitat școala lor ce-nchide cu capela un vast pătrat, în mari și sigure proporții. Piariștii sunt un ordin dintre sectele de după reformă, înființat în Spania de Calasans, în veacul al 16-lea. În Timișoara sunt de pe la 1750. Sunt interesanți prin îngăduința lor curioasă: se pare că au tot atâția elevi între evrei ca și între nu importă ce altă confesiune și nu luptă atât pentru religie cât pentru știință pe bază religioasă. Sunt exclusiv educatori și au dat un mare coeficient de universitari. Directorul însuși, în rasă neagră, ne conduce. E tare curios, mi se spune. Prins de o ploaie torențială la niște prieteni, într-o seară, e convins, cu mari stăruințe, să rămâie la ei peste noapte. Deodată se face nevăzut. Nu-l găsesc nicăieri. Trece puțin și se arată iar, muiat leoarcă. Unde a fost? – Și-a adus omul cămașa lui de noapte!” (Cora Irineu, Scrisori bănățene, carte apărută postum, dar la timp pentru a ajunge la înmormântare.)