Saturday, October 31, 2009

Poemul de sâmbătă 30. Multiplu

1. Pentru că nu o să mai spună: ce faci, mă, hai să vorbim despre cărţi, trec aici singurul poem care cred că i s-ar fi potrivit.

Cărţile

[Petre Stoica, Numai dulceaţa porumbelor, 1985]

Cărţi cu duioase poeme mitologice

cărţi cu stupide poeme dedicate Renaşterii
cărţi cu poeme despre estetica morţii
cărţi cu poeme aşa-zis filosofice
cărţi cu balade naive cu ode sclipind
ca tortul destinat aniversării nepotului
cărţi şi cărţi

toate sunt minunate când burta ţi-e plină
şi iubita te aşteaptă în transparenta-i cămaşă
de noapte
eu subscriu pentru o carte cu poeme banale din care
izbucnesc mirosurile şi zdrenţele pământului
şi behăitul oilor mânate la abator
într-un cuvânt o carte din care
se ridică suspinul poetului cu degetele prinse în uşă


vă rog să-mi iertaţi preferinţele
şi faptul că fumez ţigări atât de ieftine


2. Dar nu pot să nu trec aici şi unul dintr-o carte pe care am cumpărat-o ieri. Ziceam să nu mai cumpăr cărţi, dar pentru că am dat de poezia asta, am luat-o. De fapt o ştiam dintr-o emisiune a Adelei Greceanu, a fost o lectură publică în nu mai ştiu ce galerie şi Elena Vlădăreanu a citit şi textul ăsta.

spaţiu vital

[Elena Vlădăreanu, spaţiu privat, 2009]

nu-mi place poezia.
nu-mi place carnea de porc.

nu sunt mulţumită de jobul meu

de viaţa mea

de iubitul meu.

nu am speranţă de viaţă

nu am planuri de viitor.
nu vreau casă

nu vreau maşină

nu vreau copii

nu mă entuziasmez.

nu-mi doresc prieteni pe viaţă
nu-mi doresc vacanţe exotice
nu-mi doresc să rămân în memoria voastră.

nu-mi place poezia.
nu fac nimic din ce nu am chef.

nu-mi pasă dacă şi când te rănesc

nu sprijin programele sociale
nu merg la vot
nu mi-e frică de moarte.

nu dau doi bani pe viaţa aurolacilor.
nu dau doi bani pe viaţa mea.

şi în general nu-mi place

şi nu-mi doresc nimic.
doar un spaţiu în care să mă aud

cum inspir şi expir. atât.


3. Azi e ziua cu
pds-ul fotbalistic. Eu nu prea am putut să mă joc, aşa că n-am căutat nimic despre fotbal. Cum nu vreau să fiu pedepsită [se dă un penalty pentru fiecare oră de întârziere], trec aici doar două versuri, ale lui Baldomero Fernandez Moreno [furate dintr-un Secol 20 vechi]:


ceva zboară către soare şi nu se ştie dacă
e mingea sau dacă nu cumva e chiar Pământul.

Thursday, October 29, 2009

Şvabii

Am citit undeva că se va traduce şi la noi Atemschaukel, cel mai recent roman al Hertei Müller, se bat două edituri pe el [a câştigat Humanitasu'], uite aşa se vede ce bun e un Nobel la casa omului. Pe mine mă interesează în mod desosebit cartea asta, pentru că e o poveste cu deportări. [Aici puteţi citi un fragment în engleză.]

N-am în familie nici saşi, nici şvabi, dar am rude care au fost în Bărăgan [despre care eu la şcoală am învăţat că era un adevărat paradis, un grânar de neegalat şi alte tâmpenii]. Despre deportările în Bărăgan am aflat târziu, când eram eu mică se vorbea în şoaptă despre subiectul ăsta. Mai târziu am aflat că şvabii au fost deportaţi şi mai devreme, înainte de terminarea războiului, cred că am început să mă lămuresc cu adevărat abia când am citit un volum coordonat de Smaranda Vultur: Germanii din Banat prin povestirile lor.

Câteva fragmente [din interviuri diferite]:

„De ce v-au deportat? – Nu ştiu. Odată am fost chemaţi la Caransebeş, jos la primărie, în Caransebeşul Nou, şi ne-o întrebat unde ne-am născut, ne-o cerut buletinul şi toate, şi pe urmă, odată – o fost o iarnă grea atunci - odată s-or oprit nişte maşini, şi o venit şeful de post şi ne-o luat. Ne-o dus la post în Caransebeşul Nou, pe mine şi pe tata.(…) şi pe urmă ne-o luat şi ne-o dus până la Lugoj. Ne-o cărat cu camioane până în Lugoj, şi de acolo ne-o băgat în vagoane de vite.(…)Douăzeci şi şapte de zile am fost în tren. Câteodată deschidea uşa şi ne dădea ori ceai – dar ăsta nu era nici dulce, nici acru…şi o dată o dat nişte supă. Dar, până n-am plecat, mama ne-a dat mâncare, o venit şi ne-o dat, că noi n-am fost pregătiţi că ne ia. Nimeni nu a ştiut asta, tata o venit, şi ne-o luat. Aici într-o noapte au ridicat oamenii.” 

Ruşii ne-au spus că armata română le-a făcut mari probleme şi pagube. Că noi plătim pentru ce a făcut armata română.”

„Şi în Donbas, cum am ajuns am fost daţi jos din vagoane, a trebuit să aşteptăm mult până am fost încolonaţi, şi am pornit, am ajuns la barăci. Podeaua era din lut, era iarnă, frig; fără pături fără nimic ne-am dezbrăcat paltonul, unul l-am aşezat sub noi, cu altul ne încălzeam câte doi. Cu mâncarea era foarte greu, pentru că de obicei ne dădeau supă de varză sau castraveţi fără prea multă grăsime, ne-au dat mei fiert şi carne din conserve, aproximativ o lingură de carne."

„Vă amintiţi numele unui gardian mai omenos?”; răspunde unul dintre deportaţi răspunde fără a sta pe gânduri: „N-au existat gardieni omenoşi."

Am citit şi un roman pe tema asta, scris de un şvab bănăţean, Ştefan Ehling. N-a fost printre cei deportaţi pentru că era mic de tot pe atunci. Cartea e deci ficţiune, deşi porneşte de la fapte reale. E un roman aluvionar, are peste cinci sute de pagini, unele poveşti ar fi putut să lipsească, dar una peste alta cartea se citeşte uşor, şi o poveste principală tot are: o poveste de dragoste între doi foşti colegi de liceu care-s deportaţi în acelaşi timp. În romanul lui Ştefan Ehling politrucii, gardienii par a fi buni şi răi în acelaşi timp. 

Dar în lagăr oamenii mor, uneori din cauza unor boli, alteori în urma unor accidente stupide. La Donbas cei care mureau erau duşi la mormânt într-un sicriu, dar sicriul era adus înapoi. Pentru ca ipocrizia să fie maximă, li se repetă de mai multe ori că nu sunt deţinuţi, nici prizonieri, ei doar trebuie să ajute Marea Soră de la Răsărit să revină la bunăstarea şi fericirea de dinainte de agresiunea hitleristă. Vor lucra într-un sovhoz numit patriotic Zorii socialismului. Intenţia ruşilor era de a-i reeduca, de a face din ei agenţi ai colectivizării, emisari ai Lumii Noi; odată reveniţi în Banat, ei ar fi trebuit să contribuie la cooperativizarea agriculturii, devenind un fel de exemplu pentru cei rămaşi acasă. De mai multe ori Ehling pune semnul egal între nazism şi comunism. Ruşii obişnuiţi nu par mai fericiţi decât nemţii din lagăr. Iar cei din lagăr vor afla ce s-a întâmplat în lagărele naziste, vor vedea diverse documentare şi se vor gândi şi la soarta lor, dar şi la suferinţele evreilor, cu care se vor simţi într-un fel solidari. 

Am citit cartea şi pentru a afla cum era Banatul acela, care azi nu mai există. Şi sigur am privit diferit clădirea Poştei după ce am citit cartea asta. Pentru că acolo au fost duşi toţi şvabii care urmau să fie deportaţi [şi au fost deportaţi toţi cei care aveau cel puţin 17 ani, nu conta dacă făcuseră sau nu politică; aşa că erau acolo şvabi care îl urau sincer pe Hitler]: „În sala mare a Poştei din Timişoara nu-i văzusem pe Huss, pe Scharf şi pe mulţi alţii dintre colegii noştri. Poate că se află şi ei pe undeva, în trenul nostru sau vor fi fost încărcaţi în alte trenuri. Nu cred că a scăpat vreunul de deportare, afară de Eleonore Grumbach, pe care tatăl ei, avocatul a măritat-o la timp cu un român. Cred că cineva îi spusese la timp ce ni se pregăteşte nouă, etnicilor germani. Şi tata auzise că prin gara Timişoara trecuseră, pe la sfârşitul lui decembrie, nişte trenuri de marfă, încărcate cu şvabi din Iugoslavia. Unii vor fi aflat despre aceste trenuri şi reuşiră să se ascundă, ca să scape de deportare. Cred însă că foarte puţini au reuşit să se ascundă bine. Sunt convins că aproape toţi colegii noştri sunt în drum spre Răsărit.”

Nu cred că romanul poate fi găsit în alte locuri, l-am văzut doar în câteva librării timişorene. Cred că e  mai mult o carte de interes local [dacă ar fi fost tăiate nişte pagini, dacă romanul ar fi fost puţin scuturat de balast ar fi fost alta situaţia], e o poveste, una posibilă. Dar sper că adevărul celor întâmplate atunci poate fi căutat/găsit în cărţile de istorie, acolo i-ar fi locul, nu în literatură. 

Ştefan Ehling, Martha, Marineasa, 2008

Tuesday, October 27, 2009

Listă

1. De citit un interviu cu Adela Greceanu. E din vară, dar acum a apărut.
2. Am răsfoit diverse dicţionare zilele astea, din acelea mai speciale, adică DGLR, Dicţionarul lui Zaciu şi altele. Blondă fiind, m-am uitat mult şi la poze. Unele poze se repetă, unele articole nu au şi poză [absenţele-s explicabile întotdeauna], uneori sunt mici portrete [păcat că nu-i trecut niciunde numele celui care le-a făcut]. De obicei în poze scriitorul se uită fix în aparat, imaginea pare uşor construită. Rar sunt instantanee, rar autorii zâmbesc, sau par a fi puşi pe şotii. Uneori sunt tineri, deşi au devenit cunoscuţi mai târziu. Ce să zic, mici cochetării!
3. Am reuşit în sfârşit să văd Slamdog Millionaire. La cinema n-am mai fost de ani de zile [nu-mi place să merg în Mall, mă duc uneori după vreo carte, dar nu stau acolo niciun minut în plus.]
4. Nu suport editorul nou de la blogspotu' ăsta.
5. Am început să citesc McHale, Ficţiunea postmodernistă. Nu-i o carte de răsfoit seara, la culcare, e din aceea care trebuie citită la birou, cu creionul în mână. Am rămas pe gânduri când am dat peste paragraful ăsta: "Dacă nu există niciun poet postmodernist adevărat cu excepţia lui Paul Celan, aşa cum mi-a sugerat odată cineva, atunci de ce să nu vorbim pur şi simplu despre poetica lui Paul Celan şi să eliminăm în totalitate acest termen postmodernism care ne distrage atenţia?"
Mi-am adus aminte că într-un interviu recent Herta Müller spunea că l-a citit pe Paul Celan simţindu-se profund vinovată faţă de el.
6. Nu-mi merge mintea deloc, încerc să uit şi să merg mai departe.
7. Nu mai plouă.

Un ultim gând

.... pentru un prieten care azi s-a dus de tot.

Nod 13
N-am să ştiu niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart, lumina.
Ţin încă în mână un ciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
şi al cărei lut e chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate
că eu sunt văzut de el, -
poate că el vede un vultur marin.

------
Nichita Stănescu, Noduri şi semne

Saturday, October 24, 2009

Poemul de sâmbătă 29

În unele zile am senzaţia că gata, s-a terminat jocul, s-au terminat poeziile [am şi eu uneori nişte idei, că mă-ntreb de unde-mi vin], pe urmă îmi dau seama că-s aşa multe cele  care-mi plac încât ar trebui să fie un pds pentru fiecare zi. Pentru azi, la baraj au ajuns două poezii, dar azi trec aici numai una, cealaltă rămâne pe săptămâna viitoare. Am ales una a lui Ştefan Bănulescu, el nu e în primul rând poet, deşi, dacă mă gândesc la proza pe care a scris-o, s-ar putea să fie. Cântece de câmpie încheie Iarna bărbaţilor, sunt un fel de ecouri  târzii ale prozelor sale. Trec aici poezia de deschidere, pe care la un moment dat o ştiam pe dinafară. Trebuie să recunosc însă că pentru mine poezia începe mai ales cu căutarea, adică peste primele versuri am sărit adeseori.


Ştefan Bănulescu
Omul din nisipuri

Nisip alb, nisip întins,
Zi şi noapte ai tot nins.
Şi mi-am pierdut urmele,
Ca mocanul, turmele.
Vine Crivăţul, le scurmă,
Sunt sărac de n-am nici urmă.

Urmele zboară la nori
După cârdele de ciori.

Caut unde-am fost - şi plec,
Şi pe lângă mine trec.
Frică mi-e, şi mi-e ruşine,
Am să mă lovesc de mine,
Ziua, în amiaza mare,
Pe câmpul întins la soare.

Dar eu trec mereu şi vin 
Ca pe lângă om străin.

Tuesday, October 20, 2009

Falsuri

O să scriu câteva cuvinte despre Vagabonzii Dharma mai mult aşa, să nu uit că am citit romanul. De fapt, am amintiri vagi legate de cartea asta şi nu ştiu dacă e vina ei, sau o fi vreun început de Alzheimer. Despre alte cărţi am amintiri mult mai vii, deşi le-am citit înaintea Vagabonzilor. Dar să trec la lucruri mai vesele, în cazul în care găsesc ceva vesel. Din păcate am dat peste varianta în engleză după ce am citit traducerea [care m-a înfuriat pe alocuri]. Dar mi-am promis să nu mai fac aşa ceva, drept pentru care am descărcat mai multe pdf-uri [deşi urăsc pdf-urile].

Am ajuns la concluzia că nu mai am niciun strop de simpatie pentru hipioţi, dimpotrivă, mi se par închistaţi în prejudecăţi. Şi e simplu să fii hipiot când ai o casă în care să te refugiezi iarna. Nu-s toţi aşa, unii sunt şi sinceri. Parcă nu prea are legătură cu cartea ce scriu eu aici, deşi are. Am citit-o cu plăcere, pentru că e bine scrisă. Şi e o carte în care se spune clar că e bine să fii viu, cât mai viu. Şi se mai spune ceva: oricât de frumoasă e natura, omul e un animal social şi până la urmă se întoarce în lumea asta, a oamenilor.

N-am încercat să  ţin minte/să descopăr identităţile reale  aflate în spatele numelor. Ar fi fost ca şi cum aş fi citit o bârfă bună. Poate exagerez, dar, cum eu iarna  n-am umor,  n-ar fi de mirare.

N-are niciun sens să scriu mai mult. Mai bine trec la altă carte. Dar nu ştiu ce o să aleg, parcă nimic nu poate spulbera frigul ăsta.

Poate imaginile astea:




Jack Kerouac, Vagabonzii Dharma, traducere de Dan Sociu, Polirom, 2009

Saturday, October 17, 2009

Poemul de sâmbătă 28

Parcă e tot mai greu de ales, deşi pentru azi a fost simplu. Nu de la început, doar din acel moment în care mi-am dat seama că aş fi vrut să fiu la Institutul Blecher când a citit V. Leac. Şi am vrut iniţial să transcriu o poezie de acolo, dar pe urmă am hotărât să caut alta. Dezosata poate fi citită aici, iar cartea cu visele nu-mi place, aşa că m-am întors la Seymour: sonată pentru cornet de hârtie [carte găsibilă în Timişoara în ambele variante, Hartmann şi Vinea, numai că trebuie căutată un pic.]


V.Leac
căminul de bătrâni

.în spatele blocului la parter
se vede-n fereastră un cap de babă înfăşurat în batic
pare un ghiveci spart cu flori artificiale.


sursa foto: Prague Daily Photo

Wednesday, October 14, 2009

Cântând în iarnă

... un fel de-a spune. Îmi vine să şoptesc încet de tot cri, cri , cri, toamnă gri, nu credeam că vine iarna. De fapt, n-aş zice nimic, aş sta aşa lângă caloriferul ăsta până o trece, că trece întotdeauna. Aş putea să ascult în linişte emisiunea Elenei Vlădăreanu, Focus: Bulgaria. Sper să am condiţiile tehnice necesare. Am înţeles că duminică, 18 octombrie, de la 11 am [poate fi ascultat on line aici]o să fie partea cea mai interesantă.

Dar şi motive de ieşit din casă ar mai fi. Vineri, Bianca şi Paul Cernat vor fi în Timişoara, dar dialogul cu ei are loc cumva în circuit închis, adică la ora 12 la Orizont , şi la U, după-amiaza. Sâmbătă e o lansare de carte, la ora 11. Toate detaliile sunt pe afiş.

Şi vineri, de la 10, e o întâlnire cu Octavian Soviany, la BCUT.

De la Cititor SF şi Adinab am aflat că în 16 şi 17 octombrie are loc o nouă sesiune Helion.



Şi trebuie să recunosc cu mâna pe inima că tare mult mi-aş dori să fiu mâine la Cluj, unde încep întâlnirile din Insomnia. Ştirea am aflat-o de la Dohocampus. Am furat şi afişul, că prea-mi place:




Partea bună e că după frig şi ceaţă, o să vină şi zile mai bune. Dovada? S-a anunţat traseul Turului Franţei 2010. Au apărut şi primele comentarii. Dar până atunci mai e.

Tuesday, October 13, 2009

Mai nimic

Pe vremea asta nu pot decât să spun şi eu: pe mine să nu contaţi.
Oricum câte ceva tot mai fac, să le luăm pe rând:
1. s-a dat drumul la încălzire
2. mi-am cumpărat Brian McHale, Ficţiunea postmodernistă, Polirom
3. mai erau pe acolo câteva noutăţi interesante, în primul rând o carte a lui Cristian Teodorescu, şi câteva noutăţi de la Est (printre care un Paul Celan bilingv)
4. bormaşina e bine, sănătoasă şi veselă; habar n-am pe la ce etaj bâzâie, dar o aud exact când mi-e lumea mai dragă; a încercat ea să bată nişte recorduri, adică să funcţioneze sâmbătă dimineaţa, pe la 7, dar a fost bătută la puncte de pickamerul de la miezul nopţii, e drept că acela zburda pe stradă, nu ştiu de ce.
5. minunaţii angajaţi ai poştei noastre dragi au reuşit să rupă un plic din acela cu bule; când au văzut că-n plic e-o carte, au turnat pe ea nu ştiu ce; tot e bine că am primit-o.
6. nouă nu ne place să vedem că unii confundă Bucureştiul cu Budapesta. Mă întreb cum s-ar simţi suedezii dacă ar putea să citească fraza asta: Juriul de la Oslo este foarte sensibil în ultimii ani la astfel de detalii, iar doamna Müller s-a încadrat perfect în prototipul cîştigătorului de Nobel pentru literatură al zilelor noastre.
7. degeaba scoateţi cărţi/reviste dacă nu se găsesc niciunde, cu alte cuvinte: nu le citeşte nimeni. Iar despre librari nici nu are sens să discutăm.
8. Focus:Bulgaria în emisiunea Elenei Vlădăreanu. M-a pus pe gânduri, eu nu ştiu nimic despre bulgari, şi nici n-am cum să ascult emisiunea [se difuzează la 11.30 am].

Monday, October 12, 2009

Peter Jecza

de pe mail:

Joi, 15 octombrie, ora 18, la Galeria HELIOS din Timişoara, se va vernisa 

Expoziţia de sculptură
DE MAGISTER. In memoriam Peter Jecza

organizată de Uniunea Artiştilor Plastici, în parteneriat cu Fundaţia Interart TRIADE.

Cuvânt de deschidere: prof.univ.dr. Ileana Pintilie, critic de artă
prof.univ.dr. Cornel Ungureanu, scriitor
Szekernyes Janos, preşedintele UAP, istoric de artă

Manifestarea se vrea un omagiu adus de discipoli maestrului lor, care ar fi împlinit, în 16 octombrie, 70 de ani, şi de la a cărui dispariţie au trecut mai mult de 6 luni.
Participă artiştii: Horia Bojin, Delia Corban, Denisa Curte, Corina Holhoş, Remus Irimescu, Gabriel Kelemen, Ştefan Kelemen, Ciprian Lauko, Linda Menczel, Cosmin Moldovan, Miruna Moraru, Slavenca Petre, Bogdan Raţă, Ligia Seculici, Florin Sidău, Nada Stojici, Anca Şerban, Tamas Attila, Marius Tănase, Laura Teculescu, Rudolf Varna.
Expoziţia va fi precedată, la ora 17,30, în Parcul Central, pe Aleea personalităţilor, de evenimentul dezvelirii bustului compozitorului Bela Bartok, realizat de Peter Jecza în anul 1973, şi de decernarea titlului de Cetăţean de onoare al Timişoarei – post mortem, maestrului Peter Jecza, de către Primăria Timişoara.
În acest mod se inaugureaza programul Memoria Jecza al Fundaţiei Interart TRIADE, care va mai cuprinde în cursul lunii octombrie, expoziţia Juventus, cu atribuirea premiilor pe anul 2009, şi  spectacolul De amicitia. In memoriam Peter Jecza, la Opera Română.

Szekernyes Janos                                                         Sorina Jecza

Uniunea Artistilor Plastici                                            Fundaţia Interart TRIADE

Saturday, October 10, 2009

Poemul de sâmbătă 27. Atipic

De când porcul
a devenit
emblema patriei mele,
s-a trezit şi iepuraşul

din mine.


Nici nu ştiţi de când voiam eu să trec aici poezia* asta.
Şi pentru că e un pds anormal, o să continui aşa:


curriculum
**


nu răpus, terminat

minţit până ce însumi am minţit.

nu gol, doar privat de mine însumi.

nu lovit cu pietre, nici cuvinte.

tratat doar cu tăcere.

nu înfometat, însă cavernă capul.

scăpat, supravieţuit, de asemenea, da.


Şi urmează firesc :


Cântec***


Cine mai are un cântec

îşi pipăie beregata: fără

un motiv evident.

(decembrie 1982)


Iar la final, Herta Müller****

"De când gândesc, mi-au rămas în minte spusele mamei:


Frigul e mai rău ca foamea.
Sau: vântul e mai rece ca zăpada.
Sau: un cartof fierbinte e un pat cald."



*Mariana Marin, Poem pentru patrupedul Bobiţă
**Richard Wagner, cretă neagră, traducere de Andrei Zanca, Paralela 45, 2000

***Rolf Bossert,
Cântec, Stau pe treptele vântului, traducere de Nora Iuga, ICR, 2008 [mai multe poezii de-ale lui aici; şi despre el puteţi citi tot pe blogul lui Komartin]
****Herta Müller, Porumbul galben n-are timp, din volumul de la Art, dedicat festivalului de poezie "Oskar Pastior", Sibiu, 2007 [am vrut să aleg o poezie din cele două volume apărute la noi, dar ar fi avut farmec doar fotocopiate, aşa că am renunţat; am pus o poză cu copertele la postul cu Nobelul]

Friday, October 9, 2009

Lansare secretă

Ieri am fost la o lansare de carte. Doar în şoaptă s-a vorbit despre ea, întâmplător am aflat că va avea loc. Nu povestesc nimic, sper să-mi fac timp să citesc în curând Cartea şoaptelor. Am cumpărat-o la pachet cu un album.


Adriana Babeţi prezentând Cartea şoaptelor:


cartea soaptelor
Vezi mai multe video din Evenimente

Thursday, October 8, 2009

Nobel 2009

Mă bucur pentru Herta Müller, care-a luat Nobelul de anul ăsta [ştirea şi aici]. O să încep să cred în pariori, unii au informaţii bune şi ştiu ce se întâmplă în culise.

Şi acum aştept ca o editură românească să-i traducă cel mai recent roman. Am înţeles că s-au vândut drepturile de traducere în mai multe ţări, dar nu aici.

Completare: de citit [mai ales tovarăşii ziarişti ar trebui să citească] articolul lui Cristian Teodorescu, Scuze, Herta Müller

Cred că cel mai bun titlu din presa noastră e acesta: Herta Müler, un premiu împotriva Securităţii.

Şi nu pot să nu mă-ntreb: câţi nemţi mai sunt în Niţchidorf?

Tuesday, October 6, 2009

"and down we went"/sau nu?

E o carte uşor de citit, dar e greu de scris despre ea, nu pentru că e un roman [de doar 124 de pagini] al lui DeLillo, ci pentru că e povestea unei pierderi şi a unei transformări. E ca atunci când în urma unei amputări mintea şi corpul refuză mutilarea, iar bucata aceea pe care practic ai pierdut-o încă mai trimite mesaje, încă îţi mai influenţează trăirile şi pare a fi tot acolo, la locul obişnuit. Cam aşa se întâmplă şi aici, iar în final ea, the body artist, se transformă pe scenă în celălalt, în el.
Have I ever looked at a figure on a stage and seen someone so alone?

Întrebarea asta apare în mintea unui spectator uimit /şocat de ceea ce vedea pe scenă. Pentru că până la urmă, cărticica asta are ambiţii mari, ar vrea să răspundă la multe din marile întrebări, dar, cu tot respectul pentru DeLillo, nu reuşeşte întotdeauna.

Lucrurile nu par de la început complicate, nici triste. Dimpotrivă, primul capitol e povestea aproape banală a unui mic dejun luat în doi, ultimul, cu gesturi fireşti, cu tăceri, cu gânduri împărtăşite. Mă şi gândeam, ce bine curge povestea, dar totuşi era ceva nefiresc în calmul acela.

Time seems to pass. The world happens, unrolling into moments, and you stop to glance at a spider pressed to its web. [...] It happened this final morning they were here at the same time...

Şi de acolo, după acel ultim mic dejun împreună, el pleacă, ajunge în apartamentul primei sale soţii, nu pentru ce s-ar putea crede, ci pentru a-şi trage în glonţ în cap.

Şi-n casă, în locul lui, apare [sau nu apare?] cineva, sau ceva, un copil care vorbeşte cu vocea lui şi spune frânturi din ce obişnuia el să spună. Şi începe transformarea.

Povestea pare a fi una simplă:

It is about who we are when we are not rehearsing who we are,

dar e una care încearcă să descopere ce ar mai putea fi arta azi.

Don DeLillo, The Body Artist, Picador, 2001

Saturday, October 3, 2009

Poemul de sâmbătă 26

Pe 1 octombrie ar fi împlinit 54 de ani. În 2 octombrie la Muzeul Literaturii câţiva prieteni au povestit despre el. Tare mult aş fi vrut să-i fi putut asculta. Tot nişte prieteni au scris despre el în Familia, nr. 7-8. Încă mai sper că voi găsi revista pe undeva. Cred că ar trebui să fiu mai optimistă într-o zi de sâmbătă, dar eu ştiu că mi-e foarte frică de cuţite şi mi s-ar părea nedrept ca un poet ca el să fie uitat.

Ion Stratan
În capcana limbajului*

În capcana limbajului mă-nvârt ca o fiară

- deşi nu-mi pasă prea mult ce-i afară-

Mai mănânc o consoană, un pleonasm

Conjug verbe vechi, ce-mi dau astm

Şi păstrez concordanţa timpului între

Ce s-a-ntâmplat şi ce era să se-ntâmple

De nu erai, de nu eram, de n-am fost

Şi găsesc în toate astea un rost

Fără rest cum cuvintele însele

Au venit şi mi s-au plâns,

Plânsele.


Sărutând mâncarea*

Mai ales luni simt absenţa ta
când se întind norii la uscat

Mai ales marţi simt absenţa ta
când inimii mele îi creşte o inimă

Mai ales miercuri simt absenţa ta
când melcul îşi vizitează casa inodoră

Mai ales joi simt absenţa ta
când tridentul lui Jupiter cade din mână

Mai ales vineri simt absenţa ta
mai ales sâmbăta

mai ales duminica

Preziceri**

Nu puteam să lipsesc astă seară
La petrecerea ce-o dau pentru mine
Sub o scenă în mare acvariu
Voi prinde în păr crengi marine

Şi nu voi pleca şi nu voi pleca
Şi nu voi sta şi nu voi sta

*din volumul Crucea verbului, Paralela 45, 2000
**din volumul O zi bună pentru a muri, Pontica, 1996

Friday, October 2, 2009

Schizoproză

După ce am citit Caiet de desen, am spus că o să-l ţin sub urmărire pe Adrian Chivu. Aşa că am citit Exit, dar nu mi-a plăcut la fel de mult.

Un adevărat basm postmodern, în care noua Cenuşăreasă e prostituată într-un WC public dezafectat, iar prinţul salvator, un mic extraterestru dedat la juisarea contra cost. O carte originală şi cuceritoare, aşa sună prezentarea editurii.

Mirunei Vlada i-a plăcut în mod desosebit Exit [mă întreb dacă între timp a citit şi celelalte cărţi ale lui Adrian Chivu]. În schimb Mihai Iovănel [şi nu numai el] a cam desfiinţat romanul [în cazul în care e roman; mie mi se pare în continuare că Adrian Chivu e mai mult poet, chiar şi atunci când aparent scrie proză]. Spune el că sună a Chuck Palahniuk. Eu am citit doar Fight Club, dar oricum mie Exit mi-a sunat a Pulp Fiction [din cauza poveştilor amestecate].

E adevărat că aş putea să întreb: de ce micul Burroughs se poate, iar micul Palahniuk e interzis? Dar mai bine nu întreb, pentru că de fapt şi eu cred că nu-i bine să se vadă modelul, nu-i bine să fie totul aşa străveziu.

Personajele sunt interesante, e unul mai nebun ca altul. Victor e un alcoolic ce visează să fie salvat, Bob vrea să ajungă în legiunea străină, Andi delirează tot timpul, Tania e prostituata care aşteaptă să fie salvată, iar Marco se crede extraterestru. Toţi o termină prost, nici nu se putea altfel.

Între timp am văzut că Adrian Chivu a mai publicat o carte. O s-o citesc cu siguranţă. Până atunci mai citesc din când în când câte un schizosonet:

unde eşti*

când îmi creşte demenţa
pe şira spinării
când îmi creşte neliniştea
ca un cancer pulmonar
ca o piele rece şi depresivă
ca un ochi ce nu poate vedea decât
micile fatalităţi cotidiene
când despărţirea este mărunţişul
ce zăngăne în buzunare
când dragostea este un trup bolnav
unde eşti când mă aşez în fotoliu
şi ascult seara cum se umflă
cu glasuri
când îmi scutur părul de scrum
şi las ferestrele să se intoxice
cu insecte şi păsări
când seara este o scrumieră plină
cu chiştoace şi sticle de vodkă
când aerul are febră şi se descompune
în braţele mele
când tu îmi scrii:
sunt obosită şi tu nu-mi acorzi
nicio şansă

Adrian Chivu, Exit, Curtea veche, 2008

*din volumul Schizosonet, Brumar, 2005

Thursday, October 1, 2009

O doamnă un pic infractoare

Dacă ieri am povestit despre un roman poliţist citit fără să-mi doresc aşa ceva, azi o să spun câteva cuvinte despre un roman poliţist pe care am vrut să-l recitesc pentru că atunci, în acel moment nu eram în stare să citesc ceva complicat, nu-mi doream să citesc o capodoperă, ci o carte simpatică, una comercială. Ce blasfemie: în ţara asta în care se scriu doar capodopere şi toţi cititorii sunt geniali tot timpul, şi nici nu-şi pierd vremea cu bagatele, eu mi-am dorit să fiu blondă.

Dar cred că un scriitor care a reuşit să dea viaţă unui personaj care să-l definească nu poate fi trecut aşa uşor cu vederea, nici măcar atunci când scriitorul e unul de romane poliţiste. Iar Rodica Ojog Braşoveanu a inventat-o pe Melania Lupu, o doamnă nostimă, pusă mereu pe şotii, nu toate legale. [De fapt cam toate personajele ei negative sau doar uşor certate cu legea sunt foarte bine construite]. Acum vreo doi ani am recitit 320 de pisici negre, tot pentru a vedea cum sună la recitire [după ani buni] cărţile astea care se vindeau cândva pe sub mână, la pachet cu nu ştiu ce tâmpenie. Nu mai ştiu exact acţiunea, nu mai îmi aduc aminte detaliile, dar pe Melania încercând să vadă care e motanul ei [din sutele de pisici negre] nu o pot uita.

Cianură pentru un surâs
e primul roman cu Melania, sper că nu mă înşel. Povestea pare uşor complicată, într-un apartament locuit de mai mulţi locatari au loc sinucideri suspecte. Din păcate Rodica Ojog Braşoveanu prea spune tot ce le trece personajelor prin cap şi aşa dispare misterul; un cititor atent cam ştie ce se va întâmpla, criminalul nu poate fi decât unul singur şi nu prea ştiu dacă toată povestea poate sta în picioare.

Dar nu contează, pentru că Melania şi Mirciulică al ei sunt minunaţi. Cam aşa intră în scenă:
Melania Lupu scoase un oftat de mulţumire. Pasienţa se tăia pe decari - belşug- şi pe aşi, adică bucurie şi izbândă în chestiuni oficiale. N-avea nicio problemă oficială de rezolvat, dar asta nu însemna nimic. Oricum era bine.
Dădu jos motanul care-i adormise în poală şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre oglindă. Îşi şterse obrazul mic cu un tampon muiat în lapte de castraveţi, apoi strânse părul alb, buclat într-un tulpan subţire. Deschise scrinul cu gesturi furişe şi scoase dintr-o pungă două bomboane fondante. Ezită o clipă şi mai luă una. Se vârî în aşternut, cu un chicot înfundat. Strânse între picioarele îngheţate cărămida fierbinte şi stinse lumina. Şopti cu gura încleştată de şerbet:
-Unde am rămas draga mea? Eram deci în insulele Bermude. Un prinţ excentric pe care-l cunoscusem la Istanbul...
În odaia goală, femeia visa cu ochii deschişi.

Rodica Ojog Braşoveanu, Cianură pentru un surâs, Nemira, 2009