"what's in a name"

De la elisabetani la elisabetini s-ar fi putut numi această carte a Danei Chetrinescu [sub numele ăsta publică în Orizont, ca răspuns dat unei provocări directe, adică recenzii poate scrie oricine, dar broderiile pe teme culturale sunt rezervate rafinaţilor]. Poate un alt titlu nimerit ar fi putut fi cel de Regele carnavalului şi oglinda spartă, pentru că autoarea ne propune nenumărate călătorii, evadări, destinaţiile fiind spaţii culturale din epoci diverse sau banale apartamente de bloc. Punctul de pornire e un burg flamand de prin secolul al XVI lea, în care un grăsan ne ajută să desluşim diferenţele dintre nobili şi ţărani. Trimiterile culturale şi intertextuale sunt numeroase, de aceea din tabloul lui Bruegel alunecăm într-un text englez medieval, apoi vom învăţa să sistematizăm anormalul şi vom afla ce înseamnă să fii francez. În prima parte, se simte mai ales anglista, reperul cel mai important este Shakespeare, nu contează dacă e vorba de cel adevărat, sau doar de tipul de treabă din Shakespeare îndrăgostit. De la Falstaff la Sophie Kinsella, de la Coehlo la menestreli şi Jakobson, Maigret şi Dosarele X, tăcerea şi zgomotul din tablourile lui Magritte, Muriel Spark sau Sándor Márai, Roger Caillois sau Tracy Chevalier, de la carnavalul medieval la internetul care ne guvernează, orice poate deveni subiectul unui eseu, atâta timp cât autorul ştie să interconecteze detalii aparent disparate sau frivole.

Cartea e alcătuită din trei secţiuni: I. Marele ospăţ II. Puzzle III. Monogramă. Unele texte sunt foarte reuşite proze scurte, un exemplu: Mâinile îi tremură necontrolat. Sudori reci îi străbat şira spinării şi îi scaldă fruntea. Palmele i s-au umezit, iar inima îi bate nebuneşte. Nu-şi poate desprinde ochii de un punct din ce în ce mai îndepărtat care va dispărea în curând complet după dunele de nisip. Nici urmă de pace interioară. Din adâncul sufletului izvorăşte un sentiment care mătură din calea sa restul. Devine din ce în ce mai puternic şi, brusc, răbufneşte cu o forţă de nestăvilit. Înainte de a-şi da seama ce se întâmplă, începe să fugă, cu picioarele goale, cu un avânt de care nu se crezuse în stare, în susul dealului, spre silueta măruntă care aproape că nu se mai vede. Nu-i un fragment dintr-un roman englez de secol XIX, deşi ar putea fi, e o introducere în scenă a unei shopaholic, pentru că chick lit-ul îşi cere drepturile azi mai mult ca oricând. Sigur, partea cea mai importantă a cărţii e dată de eseurile incluse în Marele ospăţ şi Puzzle, dar cele din Monogramă mi-au plăcut mie cel mai mult, că-s despre Elisabetin, cartierul despre care ascultam eu diverse poveşti când eram mică. Aveam o mătuşă care stătea acolo şi mi-am dorit mereu să stau în Elisabetin. Mi-a cam reuşit.

Printre monograme găsim subiectele unor proze încă nescrise: de la scrisorile bunicilor, păstrate cu grijă, până la istoria Elisabetinului, cartierul atât de puţin cunoscut al Timişoarei, Elisabetinul, care din cartierul de mici meseriaşi şi agricultori a devenit apoi, în interbelic, unul de vile, pentru ca în comunism să devină aproape anonimul Circ. III. Pe străduţele pline de poveşti nespuse, ne pierdem şi noi, căutând euroregiunea, şpaisul şi bănăţeanul din poveste, cel care îşi salută un vecin cu Jó napot şi pe celălalt cu Guten Tag.

În Elisabetin era atâta linişte încât oricine ştia când trece tramvaiul pe Wilhelm Mühle (grădinarul vechiului oraş căruia i se datorează numărul record de parcuri – stradă devenită apoi, mai puţin ecologic, dar mai patriotic, 1 Decembrie)

sau îşi putea potrivi ceasul de mână după bătăile celui din turnul bisericii catolice din Piaţa Lahovary.

Biserica în grija căreia se află - ridicată cu câţiva ani înaintea Revoluţiei franceze- este chiar în mijlocul vechiului cartier, locul în jurul căruia s-a consolidat identitatea spirituală a comunităţii române din Elisabetin, fiind şi singura biserică românească din Timişoara construită în spiritul vechilor biserici ortodoxe române bănăţene: o singură turlă nu prea înaltă, ascuţită, în lateral, în locul cupolelor bizantine rotunjite.

Eseurile din secţiunea finală sunt de fapt mici prilejuri de a reface istoria Timişoarei [oraşul în care un nume cu origini franceze e citit în maghiară, adică Florimund de Mercy e Merţi], de a vedea ce se mai păstrează în memoria colectivă. Cartea aceasta are meritul de a ne face să privim mai atenţi locurile pe unde ne poartă paşii, ne invită să căutăm istoriile nescrise, dar mai ales să fim mereu atenţi la detalii, să căutăm semnificaţii culturale chiar şi acolo unde nu par a fi.

Dana Percec, De la Gargantua la Google, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007