Wednesday, April 9, 2008

Inversiuni. Prima parte

O să încep prin maximă ocolire, cu multe citate şi diverse trimiteri, că vreau eu să le am pe toate la un loc. E o carte recomandată de-un prieten, care a strecurat elegant într-o enumerare [diverşi ruşi recent traduşi] un fel de paranteză, de tipul citeşte-i pe ăştia, dar citeşte în primul rând Moscova-Petuşki, un fel de poem. [în traducerea românească subtitlul cu poemul a dispărut, parcă spune asta şi Mihail Vakulovski.]

Pe urmă am tot citit diverse despre cartea asta. Pe LiterNet, Veronica D. Niculescu a povestit despre filmul cu Erofeev. Bogdan Creţu a scris despre ultimele variaţiuni ale lui Emil Iordache, iar despre îngerii lui Erofeev a scris Constantin Romanescu. Gogol l-a „prefigurat“ pe Erofeev zice Vladimir Bulat. Iar Emil Galaicu-Păun completează: Îngerii păzitori se preschimbă în draci; naraţiunea începută sub steaua lui Gogol se încheie sub astrul lui Dostoievski, din «Însemnări din subterană»; cele două măşti - comică şi tragică - ale autorului/personalului nu sunt decât una singură: "O, deşertăciune! O, efemeritate! O, intervalul cel mai neputincios şi mai infam din viaţa poporului meu, răstimpul dintre răsăritul soarelui şi deschiderea magazinelor!"

Radu Vancu, întrebat fiind [pe blogul lui un cristian] cam ce înseamnă performanţa în literatură (premii, nr. de cititori, statut literar…), zice: Venedikt Erofeev n-a luat premii, nu avea cititori şi nici statut literar. Suta de pagini numită Moscova-Petuşki îl face însă un mare scriitor. Cum să cuantific asta ? Ştiu doar că un scriitor trebuie să se simtă rău dacă nu scrie şi să facă doi-trei oameni inteligenţi să se simtă bine citindu-l. Cam asta-i performanţa pe care trebuie s-o ceri literaturii: să-ţi facă bine şi ţie, şi celui care te citeşte. Pentru celelalte, să lăsăm criticii literari să-şi câştige şi ei pâinea.

De curând, Mesmeea a numit-o cartea beţivului raisonneur şi vede în ea o carte ritualic livrescă, încărcată de citate, parafraze şi de replici parodice la citate celebre. Emil Iordache [via Luciat] spune că eroului ii era greaţă nu numai de lumea socialistă, ci de lume în general;(..) Venicika tânjeşte după altceva, iar in locul acestui «altceva» oamenii i-au dat vin roziu alcoolizat de o rubla şi 37 de copeici.

Am citit Moscova-Petuşki acum vreo lună. N-am scris atunci, pentru că speram să pot reciti Suflete moarte, să citesc Cevengur. N-am reuşit. Am dat în schimb peste un articol în care se vorbea despre foarte strânsa legătură dintre beţie şi istoria Rusiei. Nu-l mai găsesc. Dar şi postfaţa lui Emil Iordache tot cu ideea asta începe.

Între timp l-am citit pe celălalt Erofeev, de la care am aflat următoarele:

Starea firească a rusului este patima beţiei. Neîndemânarea se transformă în eleganţă. Bâlbâiala – în poem. Cântecele - în imnuri.

Unii alcoolici sunt nişte îngeri deghizaţi, pe care Dumnezeu i-a trimis aici pentru a verifica oamenii. Testul cu vodca e judecata cea groaznică a ruşilor.

Ce a fost la început: Rusia sau vodca? Din punct de vedere teologic întrebarea e lipsită de sens. În Rusia băutul nu are şi nu trebuie să aibă limite, deoarece există metafizica şi aceasta, pe de o parte, detestă atitudinea latină faţă de băutură şi petrecerile berarilor bavarezi, iar pe de altă parte, preţuieşte «garnitura» ritualică compusă dintr-o stacană, un castravete murat şi o carafă de jumătate de litru.

În Moscova-Petuşki, Venedikt Erofeev parcă zice de câteva ori să nu luăm totul ad litteram: căci oare viaţa omului nu este turmentarea de-o clipă a sufletului? Şi eclipsa sufletului, de asemenea? Toţi parcă suntem beţi, numai că fiecare în felul lui, unul a băut mai mult, altul mai puţin. Şi depinde cum acţionează asupra fiecăruia: unul îi râde în faţă lumii ăsteia, iar altul plânge la sânul lumii ăsteia.

Sunt multe răsturnate/inversate în carte, de exemplu blatiştii sunt cei care au bilet; şi-s amendaţi, după moda rusească evident. Dar Venicika e singurul blatist care nu-i dăduse niciodată controlorului vreun gram de alcool.

Câteva dileme [despre care aş vrea să scriu]: de ce la un anumit moment toată povestea parcă ar vrea să reînceapă? de ce dispar îngerii doar după ce li se zâmbeşte şi reapar cam din senin şi cam ai dracului? de ce copiii par a fi nişte degeneraţi? literatura are sau nu rolul portretului din Dorian Gray?

Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, traducere, note şi postfaţă de Emil Iordache, Cartier, 2004

4 comments:

Anonymous said...

numai ca n-am spus eu ca ii era greata etc. - am citat din postfata traducatorului (cu ghilimele si cu tot ce trebe)

white noise said...

am corectat. mai erau acolo niste ghilimele inchise, care m-au derutat. acu', daca mi-am baut cafeaua, am vazut ce-i cu ele

Anonymous said...

Bai, ce misto ai scris !

white noise said...

:-)))
ce sa mai zic, daca-mi trece lenea/si ploaia poate mai scriu:-)