Tuesday, March 25, 2008

Dormi!

Unele verbe nu funcţionează la imperativ! Am văzut şi eu documentarul despre Roger, nefericitul insomniac al cărui comutator s-a stricat în asemenea hal încât nu mai putea să întrerupă legătura cu realitatea şi n-a mai reuşit deloc să adoarmă; a murit după câteva luni de nesomn. Maya, tânăra insomniacă din Dormi!, a văzut şi ea filmul, şi cade serios pe gânduri. Caută soluţii, dar nu le găseşte. Dimpotrivă, mai mult se afundă în toată nefericirea şi nebunia ei. Bântuie noaptea prin oraş, sună la interfonul vecinilor, se comportă aiurea. De parcă ar fi avut de ales!

Dar mai sunt şi alţii, mai nebuni decât ea, de exemplu Benoit De Gitier. O zăreşte de la fereastră, o vede cum tulbură liniştea celor care dorm şi aşteaptă să-i vină rândul, să sune la el. Sau şi-a zărit mama, pe ea o aşteaptă de fapt?

Maya şi Benoit spun pe rând, aceeaşi poveste, dar adevărurile lor diferă destul de mult. [Mi-am adus aminte de o carte citită de ceva vreme, Parţial color a lui Sorin Preda; acolo era vorba de un divorţ, într-un fel părea normal ca cei implicaţi să aibă viziuni diferite despre cele întâmplate.] E cam trist ca tu să crezi că-i pasă cuiva de tine, şi celălalt să te ajute din milă, sau cu o oarecare furie neputincioasă. Tu să crezi că l-a cunoscut pe Hugo, iar el să spună da, pentru că întrebarea i-a sunat ca un banc bun.

Am citit fragmentat romanul şi nu prea a fost bine, s-a diluat o parte din tensiunea lecturii. Oricum, nu o recomand insomniacilor, vor observa că totdeauna poate să fie şi mai rău, iar asta nu e neapărat o consolare.

Din toată cartea, pasajul cel mai reuşit ar fi: Asta a fost ultima zi care a contat. Restul a fost pur şi simplu o viaţă. Sunt destule stângăcii în text, dar mi-au plăcut personajele. Unele, deşi [ultra]secundare, sunt de neuitat. În primul rând Hugo, unchiul favorit al Mayei, care după ce a fugit dintr-un spital de nebuni, a incendiat casa părintească pentru că aşa-i spusese mama lui, într-un vis. Dar mai e şi Olga, pe care Maya o cunoaşte în spital [ajunge acolo după ce fură o bicicletă şi o loveşte o maşină, pentru că ea se gândea la cu totul altceva]. E de neuitat Olga cu jocurile ei, Olga, colega de salon îndrăgostită de Marlon Brando, dar la care renunţă pentru că aflase că are o fire dificilă.

Benoit are şi el prieteni ciudaţi: caşalotul Frederik, care-i stă alături de multă vreme, încă din copilărie, Ernest/Ernestine, un fluture de noapte, pe care-l adăposteşte în camera lui de hotel. Mai e şi Ingrid, cea care reduce totul la cifre, fapt explicabil, pentru că relaţia ei cu Benoit e una dintre doi pacienţi ai unei clinici psihiatrice.

Finalul poveştii e unul parţial fericit, pentru că Maya şi Benoit se reîntâlnesc, după ce se pierduseră la un moment dat. Până la urmă tot din disperare se regăsesc.

Ce să mai zic? E-o cărticică bună pentru un debut, a fost şi premiată de fapt. Era să uit: de citit un interviu cu Annelies Verbeke: „Nu profit de situaţie pentru a scrie despre mine.”

Annelies Verbeke, Dormi!, traducere de Gheorghe Nicolaescu, Cotidianul/Univers, 2008

11 comments:

Anonymous said...

singurul context in care poti folosi verbul asta la imperativ este cu copiii, carora li-l spui mereu non-imperativ, mai degraba ca pe o forma de alint.
cartea mi s-a parut greu de uitat, mai ales pentru ca te imbiba halucinatoriu... mi-a placut si mie...

white noise said...

la mine n-a functionat nici cand eram mica, adormeam greu de tot. si-n vacante eram invidioasa pe cei care puteau dormi pana tarziu.

carticica asta m-a pus cumva pe ganduri, mai ales ca am devenit usor insomniaca.

Anonymous said...

mi-a placut personajul feminin, el prea e facut numai din cliseuri si nu-l salveaza deloc faptul ca afla asta intr-un final :( pacat.
mi-a placut mult cand tipa suna aiurea la interfon si-i raspunde un chinez care urla: nu platim nimic! si apoi inchide :D

Anonymous said...

eu dorm cu voluptate (mai putin in ultima vreme), dar chiar si asa imi place sa scriu noaptea, cand ma mobilizeaza gandul la insomniacii pe care mi-i inchipui facand exact acelasi lucru ca si mine... o iluzie perfecta...

white noise said...

@dna- eu m-am suparat pe el cand am aflat ca nu l-a cunoscut pe Hugo :-(

@blogeri-m-as - cred ca eu o sa-mi schimb bioritmul, cand vine seara uit de oboseala si de tot, lucrez mai cu spor.

in paralel cu carticica asta am recitit si "poemele insomniei", vroiam sa scriu un paragraf final despre..., dar uite ca tot n-am curaj sa scriu despre poezie.poate totusi la vara...

Anonymous said...

vai ce mi-a placut mie cartea asta!

white noise said...

ma bucur. si mie mi-a placut.

Anonymous said...

Nu prea am vazut recenzii la cartea asta..Titlul a fost cel care m-a facut sa o cumpar:) dar nu pot sa spun ca mi-a placut in mod deosebit... a fost doar o lectura usoara relaxanta de dupa-amiaza, poate si pentru ca ma asteptam sa fie ceva asemanator cu "Casa somnului" lui Jonathan Coe

white noise said...

@Ana - cand am citit cartea asta, eram intr-o faza foarte insomnica. personajele mi le reamintesc si acum.
despre Coe nu pot sa spun nicio vorba, n- am citit nimic. cum e?

Anonymous said...

In Casa somnului mi-au placut personajele conturate, ideea unei universitati transformate in clinica pt afectiuni legate de somn si modul in care scriitorul a conceput capitolele prin analogie cu fazele somnului...e o lectura interesanta, mai ales pentru un insomniac:P

white noise said...

@Ana- suna interesant, cred ca o sa caut cartea. multumesc :)