The Female of the Species

Tare m-am bucurat când am găsit cartea asta-n librărie, pentru că n-am ştiut că s-a tradus. Eu aşteptam/căutam Ragtime şi, când am dat de Joyce Carol Oates, am cumpărat-o, şi am început imediat să o citesc. Recunosc totuşi că am fost un pic dezamăgită când am văzut că-i vorba de The Female of the Species [ştiam că-s povestiri, nu din alt motiv. Dar, fiind vorba de o scriitoare la care ţin foarte mult, am trecut peste acest mic detaliu.] Toate astea se întâmplau anul trecut, dar m-am gândit că trebuie să scriu câte ceva despre aceste povestiri cu mister şi suspans. [Şi să ies încet din lâncezeala tipică vacanţei, nu de alta, dar a trecut.]

Nu-mi place că-s doar povestiri [în număr de nouă], unele mi-aş fi dorit să fie romane, că aşa vreau eu, să mă scufund într-o poveste, ca într-un fotoliu uriaş de catifea. Mi-aş fi dorit un roman despre Îngerul mâniei [Angel of Wrath] să fie mai povestea unui individ care din umbră o iubeşte pe Katrina, la fel de dezaxată ca el. Nu o să povestesc cum din hărţuire relaţia lor devine una de prietenie/dependenţă, şi nici cum Gilead ucide de dragul ei.

La fel aş fi vrut să fie Mă ierţi? [Tell Me You Forgive Me], fiind vorba de viaţa unei femei ajunsă pe la 70 de ani, bolnavă de cancer, moment în care îi cere iertare fiicei pentru diversele-i greşeli, dar şi pentru că a trimis-o să descopere cadavrul unui amant pe care ea l-a ucis evident. Dar în care povestire criminalul nu-i femeie? De asta nu înţeleg de ce-s victimizate în varianta românească a titlului, pentru că în cartea asta e cam bine să te fereşti de ele.

Kipling a scris o poezie intitulată chiar The Female of the Species în care nu lasă loc nici unui dubiu, finalul fiind:

And Man knows it! Knows, moreover, that the Woman that God gave him
Must command but may not govern—shall enthral but not enslave him.
And She knows, because She warns him, and Her instincts never fail,
That the Female of Her Species is more deadly than the Male.

Joyce Carol Oates nu are iluzii când vine vorba de minunata fiinţă umană, mie mi-a stat inima-n loc citind povestirile astea. Foarte bine surprinde diversele psihologii. Nimic nu e în plus, nici un gest, nici un cuvânt. Crima e un episod secundar, uneori doar ştim că se va întâmpla. Aşa ca în Dorinţa [Hunger], povestea în care Kristine întâlneşte un tânăr misterios, care este [sau poate nu] un criminal; îşi dă seama că e nemulţumită de viaţa ei şi ajunge într-un moment în care nu mai există cale de întoarcere. Mereu importantă e psihologia criminalului în devenire, motivaţia, gândurile şi trăirile ascunse. Doar Madison Avenue [Madison at Guignol] o are în miezul poveştii pe viitoarea victimă, care vrea neapărat să vadă ce e dincolo de o uşă secretă.

Joyce Carol Oates decupează cu o precizie chirurgicală toate aceste poveşti. Cărţile ei nu-s deloc reconfortante. Mă refer la cele pe care le-am citit, dar cred că şi altele. Mă-ntreb cum o fi Rape: A Love Story? Poate o să fie tradusă şi asta, cândva.

Joyce Carole Oates, Femeia, victimă a speciei?, traducere de Cristina Cristea, Leda/Corint, 2007