Wednesday, January 31, 2007

Gheorghe Crăciun 1950-2007

Mi-e greu să vorbesc la trecut despre prozatorul şi eseistul Gheorghe Crăciun. Am citit mai întâi vestea pe cultura vura. Căutând apoi dezminţiri, am găsit doar confirmări: Luciat , Devoratorul de cărţi, Cotidianul, Ziua.

L-am cunoscut pe Gheorghe Crăciun în 2004 când şi-a lansat într-un club, printr-o lectură foarte bine organizată [a fost acompaniat la pian de Mircea Tiberian] Pupa Russa, unul dintre cele mai bune romane din literatura română. I-am spus atunci cât de mult mi-a plăcut Frumoasa fără corp.

Recitesc dedicaţia din 2004 şi încă nu-mi vine să cred.

Dumnezeu să-l odihnească!

Tuesday, January 30, 2007

Cocktail

Duminică spre luni [aşa, să încep săptămâna odihnită] am văzut la tvr ecranizarea romanului Mama Noapte de Kurt Vonnegut. Deşi îl iubesc mult pe Kurt, romanul ăsta nu e printre cele favorite. Toată povestea îmi lasă un gust amar şi teorii ale conspiraţiei îmi bântuie imaginaţia [deşi n-ar fi cazul].Dar a meritat să mă uit la film, spre final pentru câteva secunde Vonnegut însuşi a apărut pe ecran [à la Hitchcock].


Cred că Vonnegut e primul scriitor american pe care l-am descoperit pe cont propriu. Sigur, citisem, când eram mai mică, Coliba unchiului Tom şi Tom Sawyer şi alte câteva, dar în mintea mea de copil scriitorii nu aveau naţionalitate, erau doar buni sau proşti.[Ce vremuri fericite!]Ideea era că la şcoală profii au încercat mereu să mă convingă că americanii n-au cultură [ca noi], au doar Hollywood [noi aveam pe atunci Buftea şi făceam la greu filme în care Mihai Viteazu vorbea ca la ultima plenară PCR, dar şi când scăpam de cenzură, făceam doar filme de artă, dom'le; şi de obiceiul ăsta n-am scăpat. na, că m-am înfuriat] şi reclame [dar las' că suntem în recuperări şi printre ele vedem filme] şi drogaţi care cântă rock [nu-i bun! rockul înseamnă revoltă, poporul trebuie să fie cuminte şi înţelegător] sau alte prostii.


Întâmplarea a făcut să am câteva ore libere, cândva prin septembrie 1988 sau 1989, într-o sâmbătă în care totuşi trebuia să fac ceva. Eram în Bucureşti, singură într-un apartament dintr-o zonă centrală, iar seara urma să mă duc la teatru. Dar era cam 2pm. Aveam la dispoziţie o bibliotecă cu foarte multe cărţi şi am ales Abatorul 5 din motive care-mi scapă. [Cartea era apărută în colecţia Globus, o colecţie care mie nu îmi inspira încredere.] Dar era destul de mică şi m-am gândit că în câteva ore o voi citi. Ceea ce s-a întâmplat. Iar apoi am căutat şi alte cărţi scrise de Vonnegut şi mai ales, alţi autori americani din secolul XX. Şi cu defectul ăsta am rămas şi azi.


Dar Mama Noapte nu mi-a plăcut în mod deosebit. Când e vorba de Vonnegut aleg fără discuţie Abatorul 5 şi Barbă albastră, iar din traducerile mai recente: Hocus Pocus. Şi Abatorul 5 m-a mai lecuit de ceva: nu mai cred ca s.f.-ul înseamnă literatură proastă, de pur consum. Modul în care povestea tralfamadorienilor se îmbină cu povestea lui Billy Pilgrim, cu amintirile despre război, despre bombardarea Dresdei e superinteligent. [Îmi dau seama că ar fi trebuit să formulez altfel, pentru că totuşi Abatorul 5 spune povestea lui Billy Pilgrim]. Şi am mai găsit îmbinarea asta perfectă în O zi mai lungă decât veacul a lui Cinghiz Aitmatov şi chiar aş vrea să recitesc cartea, mai ales pentru povestea mancurţilor.


Până atunci, mă întorc la Dos Passos şi al său Manhattan Transfer.

Sunday, January 28, 2007

White Noise. Dylarama

Asta-i a doua carte a lui Don DeLillo pe care o citesc. Prima, Mao II e mai reconfortantă.[ Mă bate gândul să o recitesc, să văd cum mi se va părea acum, dar nu cred că o să am timp.]


Încă nu ştiu dacă mi-a plăcut Zgomotul alb, dar e o carte foarte bună, asta-i sigur. Foarte dur finalul de roman, prea dur pentru o zi de duminică. Dialogurile par simple pe alocuri, de fapt totul pare simplu, dar nu e aşa. Un zgomot alb străbate fiecare pagină. Se simte în fundal un cor de semnificaţii, o altă lume care o dublează pe cea pe care o vedem la o privire superficială. Suntem într-un mic oraş, iar Jack Gladney e profesor la College-on-the-Hill, şeful catedrei Hitler. Babette şi Jack par a forma un cuplu normal, fiecare a lăsat în urmă şi alţi parteneri, dar nu au secrete despre trecutul lor. Nici despre prezent. Cel puţin asta au crezut până cînd Denise [una dintre fiice] găseşte Dylarul ascuns după calorifer.


Primele două părţi par într-adevăr amuzante [aşa cum zice Daily Telegraph pe coperta a patra]. Dar în partea a 3 a lucrurile se complică, teama de moarte parcă-i guvernează pe toţi, iar mie nu mi s-a mai părut nimic amuzant, ci mai mult absurd. Babette ia parte la un experiment care ar vrea să ducă la descoperirea unui medicament minune care să anihileze teama de moarte. Dylar, cuvântul miraculos. Jack bănuieşte că se întâmplă ceva cu soţia lui, iar când va afla tot adevărul va dori să înghită el ultimele pastile din medicamentul miraculos.


Nu lipseşte adulterul, încercarea lui Jack de a-l ucide pe cel care i-a sedus soţia [deşi nu-i ăsta cel mai bun termen, Babette vroia tabletele miraculoase, cu orice preţ], călugăriţele care nu cred în nimic, degradarea continuă a ceea ce ar mai putea să însemne umanitatea.

În toată nebunia asta, cei de la SIMUVAC continuă simularea evacuărilor de toate tipurile. Iar templul suprem pare a fi supermarketul, care spre disperarea tuturor este reorganizat în final, produsele sunt rearanjate după criterii necunoscute care-i debusolează complet pe locuitorii din Blacksmith.

Cartea s-ar fi putut numi Panasonic [însemnând "toate sunetele"cf. Wikipedia], dar DeLillo s-a răzgândit. Un zgomot alb e mult mai cuprinzător.

Don DeLillo, Zgomotul alb, traducere de Horia Florian Popescu, Leda/Corint, 2006

Saturday, January 27, 2007

White Noise. Part One

Nu-mi stă în obicei să scriu despre o carte înainte de a o termina. M-am lecuit demult, când, în liceu fiind, am citit Patul lui Procust. Pe la jumătate am vrut să arunc cartea cât acolo, iar la sfârşit i-am cerut scuze lui Camil şi m-am bucurat că n-o făcusem.


Dar Zgomotul alb e un caz mai special. Şi nu mă refer la faptul că am nimerit un exemplar cu defect de fabricaţie, adică are unele pagini lipsă şi tiparul pare şters pe alocuri. Cred că o carte aşa importantă ar fi meritat o mai mare atenţie.


Pe deasupra m-a contrariat un pic şi cele scrise de Dan Stanca azi, în Aldine
[suplimentul României libere]. Zicea că e o carte care se citeşte uşor, ceea ce e adevărat, dar nu ştiu cum a ajuns la concluzia că literaturii contemporane îi lipsesc marile cărţi, marii autori de tipul Dostoievski, Thomas Mann. Sigur, nu DeLillo îi face concurenţă lui Dostoievski, dar sunt alţii. În fine, trec peste asta acum.


Până mâine seară sper să termin romanul, pentru că îmi place şi pe deasupra, chiar mă interesează ce se întâmplă. Lectura e aparent deconectantă. Aşa a fost în prima parte [Unde şi radiaţii], în a doua [Evenimentul toxic aeropurtat] lucrurile s-au mai complicat.


Ce am reţinut până acum? Un superb duel verbal între Murray şi J.A.K. Gladney, specialist în Hitler. Subiectul: legătura dintre mamă şi fiu, fiii fiind celebri: Hitler şi Elvis. Din multitidinea de asemănări, aş desprinde o c
oncluzie simplă: nu poţi găsi scuze pentru geşelile/ crimele pe care le comiţi, nu alţii sunt de vină pentru ele.


Evenimentul toxic aeropurtat m-a dus cu gândul la Orson Wells şi teroarea cauzată de celebra invazie a extratereştrilor. Gladney şi toţi locuitorii din orăşelul lor se refugiază din faţa a ceea ce părea a fi doar un penaj scămoşat, devenit nor negru învolburat, iar în final eveniment toxic aeropurtat. Lipsiţi de binefacerile civilizaţiei, fuga din faţa primejdiei iminente pare a fi un fel de întoarcere în timp, în Epoca de Piatră. Şi atunci apare întrebarea: ce ai putea să le spui oamenilor din trecut în aşa fel încât să salvezi un milion de vieţi?


Cu ajutorul unor microorganisme, norul toxic a fost distrus, ei s-au întors la casele lor şi eu mă întorc la citit. III. Dylarama.


Don DeLillo, Zgomotul alb, traducere de Horia Florian Popescu, Leda [Corint]
, 2006

Wednesday, January 24, 2007

Simply the Best

Dacă tot a amestecat aseară Liviu Mihaiu mâniile cu maniile, m-am gândit să le amestec şi eu şi să scriu ceva despre prima carte a lui Ştefan Agopian. Ziceau ei, tot aseară, că e unul dintre primii cinci prozatori contemporani. What can I say? Tache de catifea, Sara, Tobit sunt de neegalat.
M-am bucurat să aflu că şi alţii îl iubesc pe Agopian. Dacă nu mă credeţi aruncaţi o privire aici şi aici.
Ziua mâniei am citit-o târzior, fără nici o avertizare, nu ştiam nimic despre ea. Şi brusc am citit-o altfel, pentru că Lucia Zărnescu era din oraşul în care am copilărit eu. [Am crescut pe malul Dunării, în casa bunicilor mei. În vacanţe mergeam la ţară, la părinţi. Iar mai apoi, m-am mutat în oraşul meu, în care m-am născut şi despre care am ştiut totdeauna că-i al meu. Şi n-aş putea locui în altă parte, doar aici atmosfera e oarecum respirabilă. În Severin mă mai duc doar la cimitir, aşa ca Matei Călinescu, scuzată-mi fie comparaţia.]
Am citit Ziua mâniei când primii 19 ani din viaţa mea se spulberaseră ca şi cum n-ar fi fost. Cum nu mai puteam intra în niciuna din casele în care am copilărit, am privit-o altfel pe Lucia Zărnescu. M-am plimbat alături de ea pe toate acele străzi pe care le cunoscusem. Niciodată nu mă gândisem că acele străzi ar fi putut fi străzile dintr-un roman, mie mi se păreau banale. Practic sunt descrise două zile din viaţa unui loc aparent liniştit, în care o tânără se află în pragul bacalaureatului. Evenimentele nu sunt senzaţionale: pregătirea serbării absolvenţilor şi o partidă de tenis. Lucia Zărnescu e surprinsă într-o zi în care era aşa cum nu va mai fi niciodată: o tânără înaltă, dreaptă şi mândră.
Ca-n toate urzelile lui Agopian, timpul e nelinear, ca şi cum am putea găsi un punct în univers de unde să-l privim ca întreg şi să luăm din el doar ceea ce poate fi util poveştii, pentru că timpul e aşa cum ne-au învăţat tralfamadorienii din Slaughter House 5. So it goes. Pendulările între trecut şi viitor, cu un prezent ascuns printre ele conturează o serie de destine, nici mai bune, nici mai rele decât altele. Se înfiripă o cronică a oraşului, începând de la pregătirea revoluţiei de la 1821, până în timpul celui de al doilea război mondial. Aflăm cum s-au adunat şi s-au risipit pandurii, cum s-a cucerit independenţa după alungarea domnului pământean, cum a ajuns Carol I principe şi apoi rege. Lucia, Mărioara Strovilo, Vasile Glăvan şi ceilalţi devin eroi şi victime, revoluţionari sau bogătaşi.
Asistăm şi la dialoguri din lumea de dincolo, între Vasile şi boierul Iorgu Tzigara, ucis de ţărani în timpul răscoalei din 1907. Vasile şi boierul joacă table, din câte îmi amintesc. Dar sigur e că cel care câştigă e Iorgu. Şi fiecare povesteşte ce s-a mai întâmplat de când nu s-au mai văzut. Raiul e plin de lichele, acolo sunt toţi. Iar maiorul Costin, cel care a ucis la răscoală un sat întreg stă alături de ţăranii pe care i-a împuşcat. Şi Dumnezeu stă pe un scaun mare şi aurit şi parcă se bucură de ce vede.
Mai sunt şi visele Luciei, provocate de spaima examenului ce va veni. Îşi visează bunica moartă de mult timp, dar nemăritată pentru că nu a ştiut declinările la latină. Şi pentru că războaiele se ţin lanţ, pentru că lumea e nebună, nebună, nebună, oamenii sau se sinucid (ca Lucia) sau înnebunesc la rândul lor.
„Vezi, draga mea, asta e nenorocirea, deasupra noastră e Artistul, care ne priveşte indiferent şi care ne conduce, totul depinde de voinţa lui,” spune hâtru Agopian. Suntem doar personaje, de hârtie sau nu.
Ştefan Agopian, Ziua mâniei, Cartea românească, 1979

Monday, January 22, 2007

O zi de luni, nu ca oricare

Dacă tot mi-am adus aminte de Aglaja Veteranyi, m-am gândit să mai scriu un pic despre ea şi despre filmul realizat de Ludwig Metzger. N-am crezut că filmele făcute de tatăl ei, despre care povestea, există, dar o parte au fost găsite într-un vechi geamantan. Pline de mucegai, roase de şoareci au fost incluse de Metzger în Hier Himmel. Efectul lor, asupra mea cel puţin, a fost foarte puternic.

Imagini pe care mi le amintesc:mama Aglajei atârnând de păr, iar apoi, mama Aglajei încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat cu fiica ei[dar refuzând să vadă filmul]; o cameră de hotel în care Aglaja îşi pregătea o lectură publică; imagini de la diversele lecturi, de la emisiuni tv, bentiţa verde şi lacul. La un anumit moment, chipul ei umplea ecranul. M-am simţit strivită de atâta vitalitate. Unde s-o fi dus în acea dimineaţă?

Am primit o carte frumoasă, ediţie bibliofilă, cu poeziile Aglajei Veteranyi. Şi acolo am găsit o fotografie interesantă: o rochie de mireasă pe faldurile căreia Aglaja a scris un poem, Ana trăieşte, de fapt ultimul pe care l-a scris. Îl citea în lecturile publice desfăcând faldurile rochiei. Cred c-am văzut-o şi în film.

Când am fost la o lansare a lui Cătălin Dorian Florescu, m-am gândit mult de tot la Aglaja. Cum ar fi fost dacă i-ar fi fost tradusă mai repede prima carte?Ar fi fost altfel? I think not.

Oare ce-o mai face fracul? Mie povestea lui mi-a plăcut mai mult decât cea a copilului care fierbe în mămăligă, mai ales că odată mi-a sărit mămăligă din aia fierbinte pe mână, exact când învârteam eu mai cu spor.

Ascult un clavecin, se încadrează în atmosferă. Dar cerul e senin, se văd munţii.

Sunday, January 21, 2007

Televizoristice

Am revăzut aseară Orele. Până la urmă, pe mine Cunningham m-a ajutat să o înţeleg mai bine pe Virginia Woolf. Prima dată am văzut filmul imediat după ce citisem cartea şi atunci am fost dezamăgită. Acum mi-a plăcut. Cred că am uitat detalii din carte, asta e! am uitat ce lipsea din film. Mai ales povestea lui Richard, asta mi-a lipsit cel mai tare.


Am primit un cd cu filmul, back in the days, dar am un codec lipsă, aşa că
n-am văzut nimic, doar am ascultat un pic, să prind atmosfera. Şi-am primit şi-un cd cu muzica lui Philip Glass [dar a trebuit să-l dau înapoi].Tot la tv am văzut filmul până la urmă [am o problemă cu cinematografele: când aş vrea să văd un film bun, nu rulează niciunul, iar când rulează, sunt eu falită].


Pe mine Laura, în momentul în care-şi lasă copilul în grija unei vecine şi apoi ia o cameră pentru o noapte, într-un hotel luxos, doar pentru a citi Mrs Dalloway
[şi pentru altele, prea triste pentru o zi de duminică] m-a dus cu gândul la Aglaja Veteranyi. Şi ea lua o cameră la hotel pentru a scrie şi pentru a-şi pregăti lecturile publice. Am văzut asta în Aici cerul, un film realizat de un german. Aglaja şi bentiţa ei verde. Cuz we still have to face the hours…

În seara asta o să fie Podurile din Madison County, altă culme a optimismului. Dar eu o să mă uit la CSI. Cel puţin acolo, până la urmă, ăia răi o încasează. Nu e ca-n viaţă, e ca-n filme.

Şi-acum Leonard Cohen cântă
[la tv] Dance Me to the End of Love. Mă gândesc la tabloul lui Jack Vettriano. Trebuie să-l găsesc, e pe net.


Saturday, January 20, 2007

Trei veri, de-ar fi fost două

Pentru că m-am calmat între timp, m-am gândit că ar fi cazul să scriu despre Julia Glass. Am găsit cartea întâmplător în librărie, nici nu ştiam, că cei de la Niculescu au început să publice literatură. O prietenă de-a mea a cumpărat Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie şi-a fost hiperîncântată de carte. Eu am luat Trei veri iar aşteptările au fost mari, că scrie frumos pe copertă National Book Award 2002.


Dacă aş fi fost redactor la această carte, aş fi tăiat ultima parte, care mi s-a părut absolut inutilă. Chiar nu vroaim să ştiu ce s-a întâmplat cu Fren [o şi uitasem]. De fapt, cred că mai tăiam şi din celelalte câte un pic. Aş fi lăsat romanul să aibă în prim plan doar povestea lui Fenn în New York şi tot ar fi rămas peste 200 de pagini, adică mai mult decât destule.


Povestea, pe scurt: Prima vară 1985, Collie: Paul, după moartea soţiei, pleacă într-o excursie în Grecia, aventuri, rememorări, regrete. A doua vară, 1989, Drept: Fenno, fiul lui Paul, continuă povestea, după moartea tatălui. A treia vară, 1999, Băieţi: Fren şi Fenno spun că au ajuns în locul unde totdeauna au vrut să ajungă. Am citit pe sărite finalul, ei au ajuns la un semafor, eu la capătul răbdării. Prea mult romance.


Povestea lui Fenno mi-a plăcut mult, e bine scrisă, fără înflorituri, cu un limbaj frust. Fenno e britanic, prin educaţie nu are voie să-şi dezvăluie sentimentele. Cred că de asta l-a şi ales Julia Glass. Răceala asta face bine poveştii. Fenno e un englez care a plecat la New York, unde va avea câţiva prieteni homosexuali, propria lui librărie, o mascotă, un papagal, Felicity, primit de la Mal, critic muzical important Fenno ar fi trebuit să preia afacerea familiei, un ziar, dar a refuzat. În New York îşi petrece timpul cu Tony, iubitul matinal, sau cu Mal, prietenul serilor sale. Ar fi putut să-i fie iubit, dar e ceva nedefinit, care-i opreşte. Nici cel mai apropiat prieten nu ştie totul despre cel de lângă el, cam asta ar putea fi una din concluziile cărţi. [Chiar m-am gândit la Preda, cât adevăr stă în simpla constatare că nu suntem decât nişte intruşi în vieţile altora.]


Frumuseţea Verilor, din păcate trei stă în galeria de personaje enigmatice. Cel mai straniu mi s-a părut a fi Tony, artist fotograf, care îngrijea casele celor plecaţi în vacanţă. Locuia câteva luni într-o casă aproape victoriană din Greenwich, apoi într-un apartament futurist, pentru ca uneori să îngrijească nişte pisici persane în Paris.


Iar dacă tot ar fi trebuit să fie o parte a 3 a, atunci eu una aş fi fost interesată de Marjorie, o americancă pe care Paul a cunoscut-o tot în Grecia şi au corespondat apoi [iar Marjorie n-a vrut să-i dea lui Fenno scrisorile, deşi i-a vorbit despre ele]. Dar nu-mi pare rău că am citit cartea. Ca prim roman al Juliei Glass e chiar foarte reuşit. De-asta m-a şi înfuriat atât de tare finalul.

Julia Glass, Trei veri,traducere de Ana-Maria Baciu, editura Niculescu, 2006

Thursday, January 18, 2007

Tot o pledoarie pentru poezie

M-am tot uitat pe bloguri şi-am aflat că mulţi nu iubesc poezia. Din diverse motive. Şi-am văzut şi un articol [în Cotidianul] care zicea cam la fel. Adică se spunea că poeţii îşi bat ca număr propriii cititori:


Mie îmi place poezia, defectele din adolescenţă nu dispar. Am ajuns la ea din grija partidului. [Vă rog să-mi daţi voie, ca în acest caz, să-i spun Partidului. Mulţumesc pentru înţelegere, promit să nu mai fac. Doar acum... Zic imediat de ce.] Eram eu la liceu şi îmi plăcea la nebunie să chiulesc, să sar peste orele de UTLM, CSP, hieroglife din astea cu industrializare forţată şi ridicarea nivelului ideologic. Pentru că uneori era frig şi nu puteam sta în parcul de lângă liceu, mergeam eu şi prietena mea cea mai bună la o prietenă de-a ei, un pic mai mare, dar tot elevă la acelaşi liceu. Şi ei îi plăcea să chiulească şi, cum stătea aproape de şcoală, o găseam aproape întotdeauna acasă. Tatăl ei, din motive pe care nu le cunosc, cumpăra diverse reviste, printre care şi Săptămîna, de unde am aflat eu ce-i poezia. Am găsit acolo, pe pagina a doua, versuri comentate de un individ care citea tot. El nu era de acord cu acele versuri, dar pe noi ne înfuria modul în care trunchia citatele, pentru că se oprea exact când poemul devenea mai interesant. Aşa că am început să căutăm volumele în cauză şi eu una le-am găsit mult mai târziu, în biblioteca Universităţii. Si-n anul întâi am copiat pe ascuns poeme întregi din Cinci şi Aer cu diamante şi altele [fără să vadă profii care ne învăţau să fim cuminţi, să trecem strada pe la semafor, să nu supărăm partidul care nu ştiu ce ne-a dat, că despre ce ne-a luat n-aveam voie să vorbim].


Dar să revin la poveste. Pe când citem noi acea revistă, ni s-a dus vestea că iubim poezia. Şi un coleg, cu tată poet, îndrăgostit [fiul] de prietena mea, i-a făcut cadou un volum semnat de tatăl lui. Şi ea s-a supărat atât de tare, că i-a dat cu cartea în cap, după care i-a dat-o şi înapoi, pentru că acolo nu era poezie, erau doar chestii cu partidul şi ţara. Ori noi ştiam că nu aia era poezia. Dar a fost o doamnă, adică o domnişoară, nu i-a dat cu cartea-n cap în faţa colegilor, nu! s-a dus la el acasă şi acolo, în poartă, i-a dat cu cartea-n cap şi i-a dat-o înapoi, ca să afle şi tat-su, poetu', că aia nu e poezie.


Deci, mulţumesc încă o dată Partidului, personal Tovarăşului şi promit să nu mai fac, adică să scriu partidului, şi tovarăşului, şi să citesc poezie când vreau eu, pentru că şi eu, uneori, vreau un poem cu latura de un metru de pe care să mă arunc, şi sinele meu trist croşetează un pulover din părul lung al sinelui anilor şaizeci, şi eu uneori înnebunesc şi-mi pare rău, şi ani de zile am tot zis [şi încă mai zic] închisoare vie, cât de puţin semeni tu cu ceea ce se vede. Şi când le scriu prietenilor plecaţi peste mări şi ţări că strâng în palme o cană cu ceai, ei ştiu la ce mă refer şi nici nu trebuie să povestesc mai mult. Şi, last but not least, de câte ori ascult GnR's Rocket Queen, mă gândesc la Venere şi Madonă, pe care chiar am de gând să o recitesc, pentru că eu mă gândesc la Mişu când vreau eu, nu când dă partidu' liber la aniversări.

PS. Versurile aparţin lui Bogdan Ghiu, Ruxandrei Novac, Florin Iaru, Marianei Marin. Şi titlul l-am scris gândindu-mă la Simona Popescu şi sper că nu s-a supărat. Şi-am scris şi eu poezii cândva, dar m-am lăsat, că erau proaste, erau atât de proaste că şi pietrele şi-au astupat urechile şi s-au aruncat în gol, s-au transformat în nisip, pietriş, praf. Că de-asta străzile-s aşa murdare, de la pietrele astea, care au înnebunit.


PS bis: Am uitat să zic: şi eu am sub pat nişte fotografii de care mi-e ruşine[vezi Writers pentru detalii], că de asta am trişat la chestia cu secretele.

Wednesday, January 17, 2007

Cu Morrie, deşi nu-i marţi

Nu vreau încă să scriu despre Julia Glass [Trei veri], pentru că m-am înfuriat rău de tot citind finalul romanului. Aşa că mai trag un pic de timp, dar mâine o să scriu despre ea, indiferent cât de supărată o să mai fiu.

Şi pentru că tot mi-am adus aminte de Morrie, o să scriu câteva cuvinte despre învăţăturile lui. M-a îmboldit cumva şi cronica pe care Anca Cristina a publicat-o pe bookblog. Nu ştiu cum a reuşit să scrie o cronică aşa bună la o carte care nu oferă mare lucru, literar vorbind.

Cred totuşi că acestui roman i s-ar fi potrivit mai bine un titlu de genul: Cum să te desparţi de cei dragi sau Ce să NU faci dacă vrei să ai succes. [Pentru că, îi spune Morrie fostului său student, dacă eşti atent la sentimentele celor din jur, dacă încerci să petreci mai mult timp cu familia, prietenii, atunci nu mai eşti concentrat doar asupra carierei, nu te mai gândeşti la maşina pe care o vei avea, nu te mai gândeşti la promovare, le laşi pe toate astea în plan secund.]

Ştiu sigur că am văzut şi filmul[că nu se putea să nu se facă un film după un aşa sirop], dar l-am uitat, deşi era cu Jack Lemmon. O carte care a schimbat milioane de vieţi, scrie pe copertă. Pe a mea nu a schimbat-o. Şi nu voi mai citi cărţi scrise de Mitch Albom, deşi a mai publicat câteva.

Mitch Albom, Marţi cu Morrie, traducere de Alina Chiriac, Humanitas, 2006

Tuesday, January 16, 2007

Marţi fără Morrie, dar cu homework

Am avut o zi de marţi, aşa cum numai anumite zile de marţi pot fi. Nu-s superstiţioasă, dar după cele petrecute, s-ar putea să mă răzgândesc. Ei, şi-n loc să mă liniştesc, să stau frumos şi să mă uit la monitor sau să citesc ceva, scriu la tema asta pentru acasă, primită de la luciat. În ziua de azi, atentatele teroriste trebuie luate în serios. Adică 5 secrete despre mine? Ca scheletu’ din dulap, norocu’ meu că nu-i petrecere în pijama, aşa că tot doar ce vreau eu zic.[Să n-aveţi prea mari speranţe!]

1. Când eram la grădiniţă, în grupa mică [aveam 3 ani şi un pic], n-am vrut să vorbesc aproape un trimestru întreg, primul adică. Spre finalul lui, am aflat că dacă nu-s cuminte, nu vine Moşu’. Şi-am început să vorbesc. Am avut grijă să afle toată lumea, inclusiv Moşu’! Apropiindu-mă de casă, am început încă de la colţ să strig: „Am vorbit! Am vorbit!” [Să nu mă-ntrebaţi ce-a fost în mintea mea, nici colegii mei nu înţelegeau nimic, că-n pauze vorbeam cu ei, dar în clasă eram mută. În cor, cântam ce-i drept. Spuneam şi poeziile, dacă ne punea educatoare să le repetăm tot în cor. Cam în aceeaşi perioadă, un verişor de-al meu făcea aceeaşi ispravă, dar la şcoală, în clasa I.]

2. În clasa a XI a, am luat un 2 la CSP [ imbecilizarea social politică], nu pentru că n-aş fi ştiut lecţia de zi [pentru aia se lua 4], ci pentru că nu eram omu' de tip nou! Nu ştiu cum s-a prins profa, dar am fost aşa de fericită, că am făcut un titlu de glorie din nota aia.

3. Am învăţat să citesc cu mult înainte de a merge la şcoală, pentru că am un frate mai mare şi mă obliga să fac toate lecţiile odată cu el. Am început să citesc mult, mult de tot încă de pe la 5 ani. Pe la 8-9 ani citeam, pe furiş, toate cărţile pe care mama le împrumuta pentru ea.

4. Am făcut gimnastică [vreo 4 ani] şi mi-a plăcut foarte mult. N-am avut mari performanţe, doar nişte campionate şcolare. Aşa că ştiu foarte multe despre sportul ăsta: concursuri, rezultate, campioane, antrenori. Mă îngrozeşte incultura ziariştilor români în domeniu, aşa că nu mai citesc nici un fel de presă sportivă. Am făcut şi volei, dar m-am lăsat în momentul în care mi-am dat seamă că eram carne de tun pentru defilări de 1 mai, 23 august şi alte blestemăţii.

5. Am pe pereţi postere cu Guns n Roses, Rolling Stones, Metallica, Paradise Lost [Eram studentă când m-am mutat aici şi, când voi zugrăvi, le voi da jos. Aşa am promis. Şi din acest motiv tot amân zugrăvitul.]

Deja-s 5 şi n-am povestit cum mi-am dat eu demisia din învăţământ şi ce fericită am fost, deşi n-aveam nici un plan de rezervă. Mă opresc şi dau mai departe. Nu am prieteni mulţi pe bloguri, că-s nouă pe aici. Dar poate vrea Ionuca să răspundă, poate vrea să se joace un pic.

Monday, January 15, 2007

Sade la ospiciu

Nu ştiu exact ce m-a făcut să cumpăr cărticica asta. Am citit o prezentare într-un colţ de revistă care mi-a amintit că am văzut cândva începutul unui film despre Sade, film care părea interesant, doar că era difuzat la o oră imposibilă, aşa că l-am abandonat. Iar filmul părea a fi ecranizarea acestei cărţi, era vorba tot despre Sade în detenţie. La finalul romanului, sunt trecute toate locurile în care a fost închis [în total a fost încarcerat 28 de ani şi 7 luni, în 9 locuri diferite]. Cred că am cumpărat cartea mai mult de dragul filmului, pe care de fapt nu l-am văzut. Nu e vorba despre un studiu critic, ci o ficţiune, bazată pe multe documente. Sade a fost ultimul prizonier de stat, victimă a unei internări arbitrare, aflăm din epilog.

Macii bătrâneţii are doi naratori: Sade însuşi, aflat la Charenton (ultimul ospiciu în care a fost închis înainte de a muri) şi contabilul ospiciului, singurul personaj inventat de autori. Cea mai mare dorinţă a Divinului Marchiz a fost aceea de a scrie, dar era supravegheat permanent, camera îi era scotocită, când se plimba în grădină, sau discuta cu doctorii, iar manuscrisele confiscate. Nu era vinovat de ceva anume, cei care l-au încarcerat ştiau că „nu a făcut nimic şi nu a fost judecat. Crima lui e numai din cerneală şi hârtie.”

Farmecul lui Sade şi puterea sa de seducţie devin obiecte de studiu pentru cei care aveau misiunea de a-l păzi la Charenton. Toţi încearcă să-i afle secretul.„Totul sfârşeşte prin a fi ştiut. Într-o zi o să ştim de ce domnul de Sade scrie orori, dar nu le face.” Din veritabil gardian, contabilul devine un admirator şi un cititor al marchizului. Citeşte pe ascuns «Justine», dar şi toate manuscrisele confiscate în timpul detenţiei. Până la urmă, cartea asta vorbeşte despre libertate. Şi despre puterea cuvântului. Scrisul pare a fi marea vină a lui Sade. „Dacă ar putea să nu scrie, la naiba, nu e singurul desfrânat din lume!” Cartea e uşor de citit, dar aşa mică cum e, ridică unele probleme de etică. Psihiatria utilizată pentru anihilarea adversarilor pare a fi o metodă veche. Dar, revenind strict la literatură, întrebarea esenţială ar fi: poate un scriitor să scrie despre orice? Sade pledează pentru libertatea abolută a literaturii. Concluzia? "Il est interdit d'interdire."

Anne Parlange, Vincent Lestréhan, Macii bătrâneţii. Sade la ospiciu, Cartea de pe noptieră, traducere de Sabina Chişinevski, Humanitas, 2006

Sunday, January 14, 2007

Ce am de gând să citesc

Am reuşit şi eu să citesc Noua literatură, e frumoasă, dar parcă ceva îi lipseşte, nu ştiu ce [pe scurt aş zice: nu-i Dilemateca, favorita mea în acest moment.] Dacă voi cumpăra numărul 2, o voi face strict pentru Simona Popescu, Ion Manolescu şi T.O.Bobe. Din cronica Cristinei Chevereşan, n-am înţeles dacă Drumul scurt spre casă e o carte bună sau nu, sigur eu ştiu cum e, pentru că am citit romanul. Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la Cătălin Dorian Florescu, mă gândesc la primul val Polirom [elveţianul mi se pare a fi printre cei mai buni, aş zice că doar T.O.Bobe îl întrece.]

Şi pentru că tot a venit vorba, trebuie să spun că mi-a dat de gândit articolul lui T.O.Bobe[din NL]. Recunosc, şi eu am făcut la fel: am ignorat nobelizaţii din ultimii ani [20?]. Nu ştiu cum mi-a venit ideea [şi din cauzele aminitite în articol, desigur]. Citind [prin 90, cred] antologia lui Laurenţiu Ulici, Nobel contra Nobel, am văzut că autorii mei favoriţi se află mai ales pe lista lui de propuneri. Adică: Tolstoi[a fost propus oficial în 1901, dar a pierdut în faţa lui Sully Prudhomme], Kafka, Borges, Llosa, Marguerite Yourcenar & atâţia alţii, dacă i-aş trece pe toţi, aş crede că cei care au luat premiul sunt nişte nulităţi [ceea ce nu-i cazul, mă rog, nu întotdeauna]. Sigur, nici cu toate propunerile lui Ulici nu-s de acord, de exemplu Nikos Kazantzakis [am încercat de două ori să citesc Hristos răstignit pentru a doua oară şi de fiecare dată am dat cu cartea de pământ, exact când îl apucă iubirea pentru comunism, aşa că n-am citit niciodată ultimele 40 de pagini.]

Oricum, anul ăsta aveam de gând să renunţ la tradiţia de a nu citi nobelizaţi, pentru că Orhan Pamuk a fost tradus înainte de a lua premiul şi mi-a fost recomandat de oameni pe care-i cred pe cuvânt.

Aşa că va trebui să-i fac loc pe lista mea de priorităţi, care arată aşa:

Zadie Smith, Dinţi albi, Corint
John Dos Passos, Manhattan Transfer, Corint
Ion Manolescu, Derapaj, Polirom [aici, si aici]
Aris Fioretos, Adevărul despre Sasha Knish, Polirom
Toni Morrison, Cântecul lui Solomon, Lider [aş fi citit-o şi fără Nobel]
Tatiana Tolstoia, Zâtul, Curtea veche

Când o să primesc [împrumut] Mă numesc Roşu, o să-i fac imediat loc pe listă. Cărţile astea au peste 400 de pagini[mai puţin Zâtul], aşa că, o vreme, o să tot citesc. Dar mai întâi trebuie să termin Julia Glass, Trei veri. Şi Don DeLillo, Zgomotul alb.

Friday, January 12, 2007

John Fante, Ask the Dust

N-aş fi vrut să scriu despre John Fante, pentru că i-am citit cartea mai demult, apărută fiind prin vară, parte a acestui raft al Denisei, care se umple în mare viteză. Dar am primit azi un newsletter care mă anunţa că la HBO se va difuza "Întreabă praful", ecranizare după un roman al lui John Fante. De fapt scrie acolo: « Cu un scenariu adaptat după romanul lui John Fante intitulat “Depression Era”, “Întreabă praful” spune povestea a două suflete. Două suflete chinuite, bogate, singure, rănite.»

Care Depression Era mi-am zis? M-am dus fix la bibliotecă, am verificat titlul şi-n română şi-n engleză, pe coperta scria şi de film [despre care eu am auzit că nu-i prea bun, oricum n-o să-l văd, că n-am HBO]. Ca să mă liniştesc, că mă înfuriasem rău, am plecat în oraş să-mi cumpăr o carte, una anume. Am fost mai întâi în librăria mea favorită şi n-am găsit cartea, se epuizase. Am mai încercat încă în vreo două librării [numai din astea care acceptă plata cu cardu', că unii îşi iau mobilă în rate, eu îmi iau cărţi] şi n-am avut noroc. În a patra, după ce m-am învârtit vreo 10 minute, am zărit-o: era undeva sus, mult peste nivelul meu de trai [o fi fost şi în celelalte tot la fel?], dar m-am căţărat, m-am întins cât am putut şi am luat de acolo exemplarul meu din Manhattan Transfer [Dos Passos], dar era să dărâm tot Corintu' [că tot raftul ăla era numai al lor]. Am ajuns acasă fericită, aşa că m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre John Fante, autor american din anii treizeci, uitat şi redescoperit abia o jumătate de secol mai târziu.

Recomandat de Charles Bukowski, pe care de această dată ar fi bine să-l creadă şi rafinaţii, Întreabă praful e un roman al unui spaţiu aproape ireal, al unui Los Angeles halucinant, un oraş bântuit de personaje de neuitat. Este oraşul lui Arturo Bandini, scriitor şi el, autor al unei singure povestiri publicate, Căţelul care a râs, dar şi autorul a nenumărate misive trimise Camillei, o chelneriţă mexicană, senzuală şi capricioasă. Relaţia dintre ei e una imposibilă, pentru că, la rândul ei, Camilla e îndrăgostită fără speranţă de un bărbat vulgar, tuberculos, dar şi scriitor în timpul liber, unul ratat evident. [Aici Max Tivoli ar zice: "We are each the love of someone’s life."] Arturo Bandini se refugiază în imaginar unde construieşte poveşti. Până la urmă doar imaginaţia îl salvează, va reuşi să scrie primul său roman. Un exemplar îl va arunca pe urmele Camillei, rătăcită prin deşertul Mojave, cu căţeluşul ei cu tot. Deşertul, labirintul perfect, are dreptate Borges.

Scriitor puternic, cu destin tragic, John Fante a scris o poveste de un farmec aparte, de fapt a scris o întreagă Arturo Bandini Saga. Oricum , astă vară când bântuiam prin Italia, i-am invidiat pe italieni şi pentru că în librării aveau mai multe cărţi scrise de John Fante.

PS. Şi tot nu ştiu ce-i cu Depression Era.

John Fante, Întreabă praful, traducere de Vali Florescu, Humanitas, 2006

Thursday, January 11, 2007

În labirint [Juan Rulfo]

Literatura latino-americană e mereu plină de surprize, de autori mustind de savoare, maeştri ai povestirii, ai inefabilului. Aşa e şi Juan Rulfo, autor mexican, care mi-a fost recomandat de o prietenă hispanistă. Cu câţiva ani în urmă, entuziasmată fiind eu de un sudamerican, am fost întrebată brusc :"Dar Rulfo ai citit?" I-am ţinut minte numele şi uite că a fost reeditat. N-are decât două cărţi, publicate prin anii `50, iar critica l-a primit cu un entuziasm care nu s-a stins nici astăzi.

Povestea urzită în jurul lui Pedro Páramo nu este una obişnuită, pentru că nu aparţine unui univers uşor recognoscibil, iar cronologia nu este pe de-a întregul respectată. Labirintul narativ, la construirea căruia participă mai mulţi povestitori, alcătuieşte o adevărată pânză de păianjen, în care suntem prinşi. E mai întâi povestea lui Juan Preciado, plecat în căutarea tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată. Un sat fabulos îl va aştepta la capătul drumului, un sat aflat între cele două lumi, un loc al celor morţi şi al celor care se mai cred vii [mi-a amintit de Carnivale, serialul care a rulat pe HBO]. De dincolo de mormânt, Juan şi Dorotea ascultă povestea Susanei San Juan, iubita nebună, dar ultima şi cea adevărată a lui Pedro, stăpânul absolut al Comalei. Fiecare moment al zilei stă sub semnul unei frânturi de poveste, fiecare personaj, din umbră sau din lumină, din lumea aceasta sau dintr-un ipotetic Purgatoriu dorind să depună mărturie despre cele ce i s-au întâmplat.

Micul roman al lui Rulfo nu poate fi povestit, fiind o carte despre singurătate, destin, viaţă şi moarte. O carte care se citeşte pe nerăsuflate, dar se uită greu. Sau poate niciodată. O carte interzisă lucizilor [nu vor înţelege mai nimic], dar o carte numai bună pentru iubitorii de realism magic şi, să zicem, Twin Peaks.

Juan Rulfo, Pedro Páramo, traducere de Ileana Scipione, RAO, 2006

Wednesday, January 10, 2007

Almost Midnight

What have i done today? met my parents and my niece for about 10 minutes or so. bought a book [Bogdan Ghiu, Poemul din carton]. stayed out a lot [sunny day, 14C/57F] don't ask about the day at work cuz it wasn't bad, but not great either. tomorrow i have to go at the University to take my diploma. i don't need it, the lady in human resources does. i'm still reading Three Junes. don't have much time for reading, i'm afraid.

Carlos Fuentes

Un triunghi al misterelor

Constancia e o poveste ţesută din nenumărate mistere. Carlos Fuentes ne propune un (micro)roman cu puţine personaje, dar care ne aruncă într-un labirint de sensuri. Pentru autorul mexican „arta propune o enigmă, dar soluţia enigmei e doar o altă enigmă.”

Curiozitatea cititorului e mereu stârnită de destinele stranii ale personajelor şi de relaţiile dintre ele. Un doctor american, căsătorit cu o frumoasă spaniolă, pe care o întâlnise demult în Sevilla, încearcă să înţeleagă ce legătură există între soţia lui şi Plotnikov, un actor rus, refugiat, tocmai în Savannah, din calea celor mai oribile dictaturi ale secolului XX, ce legătură există între viaţa care vine şi pleacă din trupul frumoasei andaluze şi luminile care se aprind şi se sting în casa aparent pustie a bătrânului actor. Într-o lume în care „trenurile sosesc la timp, dar fără pasageri”, ceea ce Whitby Hall va descoperi va duce doar la sporirea enigmelor din care această poveste este alcătuită, poveste în care imaginaţia are rolul primordial.

Când se termină viaţa personajelor, cât de reală este ea, care este graniţa dintre realitate şi ficţiune? Întrebări care se acumulează pe măsură ce înaintăm în lectură. Cartea e o pendulare între timpul lecturii şi al trăirii, nu doar pentru că, după cum spune Fuentes, „romanul trăieşte ori de câte ori e citit. Romanul are trecutul cititorilor săi morţi, prezentul cititorilor vii şi viitorul cititorilor ce vor veni.” E o carte despre un alt fel de triunghi, o carte despre iubire, suferinţă şi salvare, despre dramele provocate de război, dictaturi şi dezrădăcinare. Ca un adevărat doctor, Hull pare menit să salveze suflete. Finalul acestei poveşti ar putea foarte bine să fie începutul alteia.

E prima dată când am citit o carte scrisă de Fuentes. Nu ştiu de ce l-am ocolit până acum. Poate pentru că, răsfoindu-le prin librării, alte cărţi mi-au dat senzaţia de scrieri realiste. Constancia e o poveste stranie, exact pe gustul meu.

Carlos Fuentes, Constancia, traducere de Cornelia Rădulescu, Humanitas, Bucureşti

Tuesday, January 9, 2007

Regula de aur [Andrew Sean Greer]

Mai mult ca sigur, nu aţi citit niciodată o carte precum Confesiunile lui Max Tivoli. Romanul lui Andrew Sean Greer (n.1970) a fost comparat cu Orlando al Virginiei Woolf, Metamorfoza lui Kafka, sau Portretul lui Dorian Grey de Oscar Wilde. E povestea unui copil, care se naşte bătrân, iar corpul îi întinereşte, pe măsură ce timpul trece. Dar totdeauna, adunate, vârsta lui aparentă şi cea reală vor da şaptezeci. Nu vă grăbiţi să-l invidiaţi, pentru că, de fapt, niciodată nu poate să se comporte aşa cum ar dori, trebuie mereu să respecte regula: "Fii ceea ce cred ei că eşti." Doar în acest fel ar putea fi acceptat de cei din jur. Povestea lui e una frumoasă, amestec de iubire şi durere, melodramă, curaj şi fericire, aşa cum e viaţa oricăruia dintre noi. Max pare a trece prin mai multe existenţe într-o singură viaţă. Trece dintr-o vârstă în altă recunoscut fiind doar de Hughie, prietenul din copilărie, cu un destin la fel de tragic ca al său. Confesiunile sale încep cu povestea primei întâlniri cu Alice Levy, pe vremea când amândoi erau adolescenţi, iar Max părea un domn trecut de cincizeci de ani. Atunci când nu mai spera, are loc a doua întâlnire. Pentru singura dată, amândoi păreau a fi de aceeaşi vârstă: Alice, o tânără văduvă, iar Max, un domn care-i va deveni, în sfârşit, soţ. Confesiunile sale se încheie odată cu revenirea aparentă la copilărie, un bătrân ascuns în trupul unui băieţel, care-şi caută o mamă, şi care va găsi adăpost în casa aceleiaşi Alice, alături de Sammy, fiul ei, dar şi al lui. Andrew Sean Greer dozează foarte bine accentele, astfel încât povestea nu cade nici în melodramă, nici în vulgaritate. E un autor inteligent şi rafinat, care mânuieşte tehnicile narative şi jocul intertextual, fără a abuza de el.

Călătorim alături de Max nu doar printre amintirile sale, ci şi prin America sfârşitului de secol XIX şi primele decenii ale secolului XX. Iar Max Tivoli, personaj aflat în căutare propriei fericiri, ştie că „fiecare dintre noi e dragostea vieţii cuiva”.

PS. Citind cartea asta m-am întrebat: de ce scriitorul român nu are imaginaţie? încă n-am găsit un răspuns.
Andrew Sean Greer, Confesiunile lui Max Tivoli, traducere de Iulia Gorzo, Humanitas, 2006

Monday, January 8, 2007

Sarah Hall

Două romane într-unul singur

Născută în 1974, în Anglia, Sarah Hall este autoarea unor romane bine primite de critică şi public. După o primă carte premiată în 2002, a urmat
Michelangelo Electric (2004) , un alt roman bine construit, un roman care a intrat în competiţia finală pentru Booker Prize şi devenit bestseller (cu toate conotaţiile pozitive şi negative ale acestui cuvânt.)

Parcă pentru a mulţumi un număr cât mai mare de cititori, Sarah Hall a alcătuit cartea din două părţi, unitare stilistic, dar complet diferite în fond. Avem pentru început un bun roman realist, un roman al devenirii, în care Cyril Parks, orfan de tată, creşte, alături de mama sa, în hotelul devenit sanatoriu pentru tuberculoşi. În adolescenţă, devine ucenicul lui Eliot Riley, un ciudat maestru la tatuajului, de la care fură meseria ce-i va defini viitorul. Străbătînd aceste pagini, călătorim alături de Cy dinspre David Copperfield sau Oliver Twist spre Muntele vrăjit.

Partea a doua se adresează mai mult rebelilor şi nonconformiştilor, fiind povestea unor tatuaje care prind viaţă pe trupurile stranii, ale altor răzvrătiţi. Cy pleacă din Anglia spre America, unde, în Coney Island, devine Michelangelo Electric, un maestru neegalat al artei tatuajului. O lume ciudată, a artiştilor de circ coboară în arenă. Simbolul absolut este Grace, cea care locuieşte într-o cameră de hotel alături de calul său, cea care va dori să aibă tatuat pe corp, un multiplicat, straniu ochi verde,ce-i va schimba viaţa.

Partea a doua e mult mai bine realizată şi mai interesantă decât prima, care poate fi eludată de cititorii grăbiţi, pentru că tot ceea ce e important va fi reluat într-o frază sau două, atunci când va fi cazul, în partea americană a poveştii lui Cy. Acesta, ca un fiu risipitor, se va întoarce, în final, în Anglia natală.

La fel şi romanul, după nenumărate experimente, s-a reîntors la realismul iniţial, îmbogăţit de experienţele prin care a trecut.

Sarah Hall, Michelangelo Electric, traducere de Sanda Andronescu, Humanitas, 2006

Sunday, January 7, 2007

Late in the evening

I can't sleep and i can't read either. so, i'll post something about Cătălin Dorian Florescu. His site : http://www.florescu.ch/

Un articol ultragrabit despre un scriitor bun

Scriitor de limbă germană, dar timişorean la origine, Cătălin Dorian Florescu se întoarce acasă prin fiecare nouă carte. Al doilea său roman* continuă povestea din Vremea minunilor. Dar acum călătoria e făcută în sens invers: dinspre Elveţia adoptivă spre Estul postcomunist.

Cartea e alcătuită din cinci părţi cu titluri sugestive: Mangalia, Zűrich, Budapesta, Timişoara, Mangalia. Spre disperarea tatălui (care se întreabă dacă nu cumva a greşit când, în anii 80, întreaga familie a ales exilul), Ovidiu, un alter ego al autorului, însoţit de Luca (un alt dezrădăcinat, venit însă din sudul Italiei) porneşte în căutarea oraşului pierdut. Timişoara postdecembristă nu mai are însă nimic din aura pe care memoria copilului a încercat să o păstreze. Încă de la Viena, Estul poate fi adulmecat. Viaţa lui e una diformă, plină de tare ale trecutului, de neîncredere în viitor. Fiecare loc poartă în el o poveste pe care suntem incitaţi să o aflăm.

Cătălin Dorian Florescu este un locuitor al intervalului (pentru a folosi o sintagmă a lui Andrei Pleşu), dar unul care nu rămâne suspendat între cele două lumi, ci încearcă să treacă dincolo de hotarul ce trece prin el. Mereu îşi priveşte propria experienţă cu o deosebită duioşie, găsind ceva frumos în cele mai urâte amintiri, dar şi în cele mai crude (re)descoperiri, ceea ce eu nu pot să fac. Şi de asta mi-e dragă cartea.

*Cătălin Dorian Florescu, Drumul scurt spre casă. Traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu, Polirom, 2006

Saturday, January 6, 2007

Great book

i was in town this afternoon, found a great book in a little bookstore: Toni Morrison, Song of Solomon. can't believe it.

Attila Bartis

details about the author:

http://www.eurozine.com/authors/baschkatov.html

have you red A nyugalom [Resting]?
here's what i wrote about it:

„Traducerea Tihnei în româneşte a fost foarte importantă pentru mine. (...)financiar, ca imagine, ca deschidere - traducerile în germană, în engleză, în franceză, în spaniolă sunt mai importante, dar sentimental, uman, astfel de lucruri sunt pe planul doi. Sentimental, uman, traducerea în româneşte a contat cel mai mult.” Aceasta e mărturisirea lui Attila Bartis, scriitor născut în 1968, în Târgu-Mureş, dar care locuieşte la Budapesta, din 1984.

Tihna e o carte dură la nivelul imaginilor, dar şi al limbajului, o carte despre legătura bolnavă dintre mamă şi fiu, despre modul în care această relaţie va influenţa întreaga viaţă a lui Andor Weér Cei care se simt sufocaţi de realitatea românească vor afla că alţii sunt sufocaţi de realitatea Ungariei comuniste. Iar epocă de tranziţie e la fel de cenuşie. Actriţă celebră, obişnuită doar cu roluri principale, Rebeka Weér îşi vede cariera distrusă de fuga fiicei în Occident. Morala socialistă nu putea accepta aşa ceva. Soluţia? Judit este înmormântată fictiv, de o mamă fără scrupule. Şi cum „nici un fond de ten nu va mai putea să-i redea culoarea umană”, fosta actriţă îşi va petrece ultimii ani din viaţă închisă în propria locuinţă, cu foste decoruri în loc de mobilă. Andor încearcă să se salveze prin scrisul devenit spovedanie, dar nu va reuşi. Nu-şi va da seama că ar putea fi salvat prin credinţă sau iubire. Respinge ajutorul pe care preotul Lazăr vrea să i-l dea. O îndepărtează şi pe Eszter, iubita născută în Ardeal, refugiată la Budapesta în ultimii ani ai comunismului. Salvarea din infern nu este posibilă, acesta pare a fi mesajul cărţii. Judit, sora geamănă a lui Andor, se va sinucide cu o coardă a viorii cu care ar fi trebuit să susţină nenumărate concerte în acel Occident la care a visat.

Fără a fi un roman politic, ci unul al dramelor personale, Tihna prezintă cu mult sarcasm comunismul şi tranziţia, al cărei început coincide cu aparent interminabila retragere a trupelor sovietice. E o carte pentru neliniştea noastră, dar o carte care merită citită.

Attila Bartis, Tihna, traducere de Anamaria Pop, Paralela 45, 2006

Grumpy

yes, i know it's noon, and i still haven't had my coffee. it's not Monday! i can do whatever i want, including waking up at almost noon. i'm just like Brautigan in this


Love Poem
:

it's so nice
to wake up in the morning
all alone
and not have to tell somebody
you love them
when you don't love them
any more.

i'm watching a documentary about The Ramones on Viasat History. don't know much about them.
but i'd better have my coffee. makes me a better person.

Friday, January 5, 2007

Vonnegut

Here's an article i wrote about Vonnegut's Slapstik or lonesome no more! it's not in english. i'm sure you've noticed it. i don't think itţs his best book, but Vonnegut is great no matter what.

Un joc serios

Publicat în 1976, Bufoniada sau Gata cu singurătatea! este o amară satiră. În Prolog, Kurt Vonnegut ne avertizează că mai aproape decât acum de o autobiografie, nu va fi niciodată. Cartea a fost scrisă ca tribut adus surorii sale, Alice, care a murit la doar 41 de ani, de cancer.

Vonnegut mărturisea odată că el scrie despre oamenii care au încercat să se comporte decent, într-o societate indecentă. Şi de această dată, doar foloseşte SF-ul pentru descrie mai bine lumea actuală, în care individul nu mai există ca entitate, fiecare este doar „un element interşanjabil al maşinăriei americane”. Bufoniada e povestea unui bătrân care trăieşte printre ruinele Parcului Naţional cu Zgârie Nori, care a devenit Manhattanul, şi îşi scrie memoriile. „E vorba despre cum mi se pare mie viaţa”, spune Vonnegut. Tema principală a romanului este singurătatea şi alienarea. E povestea a doi fraţi, Eliza şi Wilbur, doi monştri, de o mare urâţenie, dar care împreună puteau avea inteligenţa unui geniu, de aceea vor fi despărţiţi. La un moment dat, cei doi fraţi aruncă asupra celorlalţi blestemul suprem al monştrilor: cer respect. Într-o ţară în care pentru a suporta depresia şi singurătatea e nevoie de o minunată tabletă numită Comportamil, iar membrii unei secte îl caută mereu pe Isus, chiar şi sub farfurii sau pahare, Wilbur devine ultimul preşedinte al Americii, având ca slogan electoral Gata cu singurătatea!. Dezintegrarea acestei lumi nu poate fi oprită, deşi se pune în practică proiectul familiilor artificiale extinse, pentru ca oamenii să aibă măcar nenumărate rude. Forţa gravitaţională variabilă şi Moartea Verde sunt însă adversari mult mai puternici. Nu există nici o consolare, viaţa care ne aşteaptă după moarte e infinit mai plictisitoare decât asta.

Un cronicar anonim de pe Amazon se întreba cumva retoric, dacă suntem doar monştri, care trăiesc într-o societate din ce în ce mai civilizată sau suntem oameni din ce în ce mai civilizaţi, care trăiesc într-o societate monstruoasă? Ca de obicei, cărţile lui Vonnegut lasă acest gust dulce-amar şi sub aparenţa unui joc, ascunde mereu întrebări şi realităţi grave, pentru că „istoria nu e decât o listă cu surprize”.

Kurt Vonnegut, Bufoniada, traducere de Ariadna Grădinaru, Humanitas, 2006

Thursday, January 4, 2007

Sunny Day

it's a great day, so i've started this blog. i'm not sure if i'll use english or my language.
i'll go out for a walk. i'll make up my mind later.
Have a great day everybody!