Un optzecist

Unii cred că Nedelciu stăpânea doar tehnica narativă şi toată proza lui se poate reduce la ea. Dar el îşi dorea să fie un scriitor care adaugă ficţiune la realitate, un autor care să scrie un roman ce ar fi putut să crească rezistenţa la manipulare. Amestecând cu bună ştiinţă, într-un dozaj bine calculat planurile, Mircea Nedelciu a încercat să rescrie toate cărţile anterioare. Zodia scafandrului e un fel de Orbitor, dar definitiv neterminat.

Pagini de jurnal sunt presărate din loc în loc, poate şi pentru că apariţia primelor semne ale bolii coincid cu începerea lucrului la acest roman. Toţi cei apropiaţi ştiau că scria un roman cu scafandri, ceea ce nu era uşor; autorul, aflat la suprafaţa hârtiei, încerca să ajungă în profunzimile în care se afla personajul său.

Pentru ca scriitorul să fie salvat, lectura trebuie să înceapă. Şi după un mic preambul, Mircea Nedelciu intră direct în polemică. Celebra marchiză a lui Valery intră în scenă, travestită e drept. Dar el îşi asumă acest risc, de a începe romanul cu o propoziţie condamnată la eşec, fiind mereu interesat de modul în care mesajul său poate străbate suprafeţele şi distanţele.

Realitatea românească e redată prin lupta cu cenzura, care tot amâna apariţia Femeii în roşu. Dar un drum la poştă şi o dispută cu o funcţionară de la ghişeu constituie o culme a absurdului. Nu va primi pachetul sosit din străinătate, pentru că nu fusese trimis de o rudă. Dar funcţionara se simte puternică şi toată încurcătura o face fericită. Cenuşiul existenţei, frica şi anormalităţile României comuniste ies la iveală cu fiecare pagină şi cu fiecare episod. Un Mare Institut de Istorie are ca principală misiune falsificarea ei. Un copil va suprapune imaginea iernii peste imaginea tatălui hăituit de agenţii colectivizării. Din toate aceste interludii, ne întoarcem mereu brusc la personajul care într-o dimineaţă, la ora 5 descoperise că lumea e altfel. Prin intermediul lui intrăm într-un alt plan al romanului.

Apar teme specifice literaturii obsedantului deceniu: colectivizarea, deportarea în Bărăgan, puşcăriile comuniste. Dar mai apare şi interbelicul. Coborârea în trecut se datorează bătrânului Vasile Sava, pentru că în toamna lui 1934, în curtea moşiei îşi zărise prima dată viitoarea naşă de cununie. [unul dintre personajele episodice e Mateiu Caragiale.] Peste ani, Diogene Sava se duce în satul natal pentru a o prezenta pe Renata Veturia familiei. Pentru că era primul lor drum spre sat, se hotărăşte să-i prezinte acele locuri exact în maniera în care i le prezentase colegului său, Zare Popescu venit din Zmeura de câmpie pentru a duce mai departe propria-i istorie.

Nu ştiu cum ar fi evoluat poveştile, se pot doar întrezări ambiţiile proiectului.

Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, Compania, 2000